Emerich Vogl

Emerich Vogl (n. 12 august 1905 — d. 29 octombrie 1971) a fost un jucător și antrenor de fotbal român, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1930 (Uruguay) și 1934 (Italia). În România, Emerich Vogl a jucat la clubul Juventus București.

Ion Vlădoiu

Atacantul român şi-a început cariera de fotbalist la formaţia CSŞ Aripi Piteşti. De la formaţia unde şi-a petrecut iniţierea în fotbal, Vlădoiu a fost transferat de simbolul oraşului Piteşti, FC Argeş. La data de 31 octombrie 1987, Vlădoiu debuta în Divizia A, într-un meci împotriva Oţelului. În perioada de transferări din iarna anului 1991, Vlădoiu a fost cedat de clubul piteştean la Steaua Bucureşti. A câştigat alături de Steaua un titlu de campion al României, în sezonul 1992-1993, şi a disputat în această primă perioadă în care e evoluat la formaţia roş-albastră 77 de meciuri, înscriind 24 de goluri. A plecat, în pauza de iarnă a următorului sezon, la una din marile rivale ale Stelei, Rapid Bucureşti. A jucat timp de un an şi jumătate pentru formaţia de sub podul Grant, timp în care a evoluat în 44 de meciuri (a lipsit în doar un singur meci) şi a înscris un număr de 22 de goluri. S-a întors la Steaua în anul 1995, devenind golgheterul campionatului alături de formaţia care avea să câştige Liga 1 în acel sezon 1995-1996. La sfârşitul campionatului, după un obicei al acelor ani, s-a transferat în străinătate. Destinaţia sa a fost formaţia de primă ligă din Germania 1.FC Koln, care a plătit în schimbul atacantului suma de 800.000 de dolari. A evoluat în atacul formaţiei din Koln alături de austriacul Toni Polster şi a bifat 51 de prezenţe în Bundesliga, marcând 10 goluri. Retrogradarea Koln-ului a însemnat revenirea în ţară a lui Vlădoiu, care nu s-a întors nici la Steaua, nici la Rapid, ci la marea rivală a acestor două cluburi, Dinamo Bucureşti. Timp de un an jumătate, cât a stat în Ştefan cel Mare, Vlădoiu a evoluat în 36 de meciuri şi a înscris 26 goluri. A revenit în iarna anului 2000 în Germania, de data aceasta în 2.Bundesliga, ligă pe care o evitase prin transferul de la Koln la Dinamo. Echipa la care a evoluat timp de un an s-a numit Kickers Offenbach, iar jucătorul român a disputat un număr de 15 partide şi a înscris 5 goluri pentru formaţia de pe Main. A revenit în România în 2001, pentru a juca, pentru a treia oară, la Steaua. După ce a evoluat în 15 meciuri pentru echipa din Ghencea şi şi-a mai trecut în palmares 10 goluri în Liga 1, Vlădoiu s-a întors la clubul care l-a lansat în fotbalul mare, FC Argeş. Încă 16 meciuri în prima divizie din România şi 8 goluri pentru Vlădoiu, care avea să plece la finele sezonului la FC Universitatea Craiova. După o scurtă experienţă la Craiova, formaţie pentru care a marcat doar două goluri în 13 meciuri, s-a întors la FC Argeş, unde a mai evoluat în 16 meciuri, de data aceasta fără să mai marcheze niciun gol. Cariera şi-a încheiat-o în Liga a doua din România, la UTA din Arad, unde a evoluat în 3 meciuri şi a marcat un gol.

Bogdan Stelea

Bogdan Gheorghe Stelea (n. 5 decembrie 1967, București) este un fost fotbalist român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1990, 1994 și 1998. Primul club la care a jucat a fost Dinamo București, în sezonul 2008-2009 a jucat pentru FC Brașov. În prezent este antrenor secund la Echipa națională de fotbal a României.

Alexandru Sătmăreanu

Alexandru Sătmăreanu sau Alexander Szatmaryi (n. 9 martie 1952, la Oradea, România) cunoscut și sub numele Szatmáryi II, este un fost fotbalist român care a jucat printre altele la Dinamo București sau VfB Stuttgart și la prima reprezentativă a României.

În 1979 a rămas în Germania Federală.[1]

Este fratele mai mic al lui Lajos Sătmăreanu care a jucat de asemenea la echipa națională a României.

Ioan Ovidiu Sabău

Debutul în fotbal a avut loc alături de Universitatea Cluj, în 1985, alături de această echipă jucând în premieră în Divizia A un an mai târziu. După jumătate de sezon la ASA Târgu Mureș, face pasul spre fotbalul mare, semnând pentru Dinamo București, cu care câștigă și primul titlu de campion din carieră, în 1990.

Prezența la Campionatul Mondial de Fotbal 1990 atrage atenția cluburilor importante din Europa și după turneul final semnează cu echipa olandeză Feyenoord Rotterdam. În tricoul acestei echipe câștigă două Cupe ale Olandei, iar în 1992 acceptă oferta venită de la fostul antrenor de la Dinamo, Mircea Lucescu, de a face din nou echipă, de această dată în Italia, la Brescia Calcio, formație proaspăt promovată de tehnicianul român în Serie A. În 1996 îl urmează pe Lucescu la Reggiana, apoi după un alt sezon la Brescia, revine în țară, la Rapid București, unde cucerește al doilea titlu de campion al României, în 1999.

După un sezon petrecut la Universitatea Cluj, ca jucător-antrenor, ajutându-și echipa de suflet să revină în Liga a 2-a, se întoarce la Rapid, unde își încheie cariera în 2003.

Mircea Rednic

În 1976 și-a început cariera de fotbalist după ce s-a legitimat pentru Corvinul Hunedoara unde joacă până în 1983, când se transferă la Dinamo București. Jucător dotat cu deosebite calități fizice, bun tehnician și cu un dezvoltat simț al anticipației, a reprezentat tipul fundașului modern, la fel de activ și eficate, atât în apărare, cât și în atac[1].

Imediat după Revoluția din 1989 s-a transferat de la Dinamo în Turcia, unde a jucat un sezon pentru Bursaspor. În 1991 a venit mutarea în Belgia, țară considerată de Rednic drept a doua patrie. În 1997, a revenit în România, dar la Rapid București, unde a evoluat sub comanda lui Mircea Lucescu, tehnicianul cu care își începuse cariera la Corvinul și Dinamo.

A câștigat trei titluri de campion al României: două cu Dinamo (1984 și 1990) și unul cu Rapid (1999). De asemenea, a cucerit cinci cupe naționale: trei cu Dinamo (1984, 1986 și 1990), una cu Standard Liege (1993) și una cu Rapid (1998).

Florin RăducioiuFlorin Răducioiu

Răducioiu este un produs al centrului de juniori al clubului Dinamo București. A fost promovat în prima echipă de antrenorul Mircea Lucescu încă de la vârsta de 17 ani, făcând parte din echipa care se califica în sferturile de finală ale Cupei Cupelor în 1989 și în semifinalele aceleiași competiții în an mai târziu.

După selecția în lotul echipei României pentru Mondialul din 1990, la doar 20 de ani, Răducioiu a fost ofertat de echipele din străinătate, semnând pentru AS Bari. A trecut apoi prin curtea altor echipe din Italia, în 1993 ajungând la campioana Europei, AC Milan, alături de care, deși a evoluat doar de șapte ori, marcând două goluri, a câștigat Liga Campionilor UEFA.

În 1994 s-a mutat în Spania, unde a evoluat timp de două sezoane la Espanyol Barcelona, iar în 1996 a fost transferat în Anglia, la West Ham United. Nu s-a adaptat la fotbalul britanic și după doar jumătate de sezon în Premier League, a revenit în Spania, la Espanyol.

În 1997 a bifat al patrulea campionat ca valoare din Europa, cel german, evoluând un sezon la VfB Stuttgart, pentru ca apoi după o trecere prin Italia, la Brescia, și una prin România, la Dinamo, să joace și în al cincilea campionat puternic de pe continent, Ligue 1, pentru AS Monaco.

Răducioiu și-a încheiat cariera în 2004, la echipa franceză de amatori US Créteil-Lusitanos.

Florin Prunea

Florin Prunea (n. 8 august 1968, Bucureşti) este un fost fotbalist român, care a jucat în echipa naţională de fotbal a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1994 şi 1998. În prezent, el ocupă funcţia de manager sportiv la Dinamo Bucureşti.

A evoluat pe postul de portar, începându-şi cariera la Dinamo Bucureşti. În 1991, a câştigat alături de FC Universitatea Craiova atât titlul de campion, cât şi Cupa României. În 1992, a revenit la Dinamo, unde a fost titular timp de şase sezoane.

A evoluat în străinătate la Erzurumspor (Turcia), Litex Loveci (Bulgaria) şi Skoda Xanthi (Grecia).

A strâns 40 de selecţii pentru prima reprezentativă a României alături de care a jucat la două Campionate Mondiale (1994 şi 1998) şi două Campionate Europene (1996 şi 2000).

După retragerea din activitatea de fotbalist, a lucrat la FRF, în funcţia de şef al departamentului de relaţii internaţionale, dar a fost suspendat din aest post pentru că este acuzat în dosarul "Penescu" că a luat mită de la Cornel Penescu, pentru a-i delega la meciurile echipei FC Argeş anumiţi arbitri.

Daniel Prodan

Daniel Prodan a început să joace fotbal la echipa-fanion a orașului său natal, Olimpia Satu-Mare. În anul 1991, Prodan și-a făcut debutul la echipa mare a Olimpiei. După două sezoane în care a evoluat pentru echipa sătmăreană, Daniel Prodan a făcut cel mai important pas al carierei sale, prin venirea la Steaua. Din anul 1993 și până în 1997, el a evoluat la formația militară. A câștigat nu mai puțin de cinci titluri de Campion al României cu Steaua, reușind să se remarce și la Echipa Națională a României, la care a debutat pe 2 iunie 1993, la Kosice, Cehoslovacia, împotriva naționalei lui Vrabec, Latal sau Dubovsky. România avea să piardă cu scorul de 5-2, însă la sfârșitul campaniei de calificare avea să se califice la Campionatul Mondial de Fotbal din Statele Unite ale Americii din 1994. Daniel Prodan a fost selecționat de către antrenorul Anghel Iordănescu în lotul pentru acest Turneu Final. Daniel Prodan avea să bifeze toate minutele disputate de către naționala țării noastre la Mondial, jucând în meciurile cu Columbia, Elveția, Statele Unite ale Americii, Argentina și Suedia. După turneul final, pe 12 noiembrie 1994, avea să marcheze primul său gol la echipa națională, în meciul cu Slovacia, și ce gol, un gol decisiv, care a asigurat victoria României cu 3-2. Golul venea în minutul 81, la doar un minut după ce slovacii egalaseră la 2, iar meciul se disputa chiar pe Ghencea, stadionul cu care era familiarizat atât de bine. Și datorită acestei victorii cu Slovacia, România s-a calificat la Campionatul European din 1996, din Anglia, unul din cele mai slabe turnee finale făcute de naționala României, care a pierdut toate cele 3 meciuri și a marcat un singur gol. Prodan nu a evoluat în meciul cu Franța, dar a evoluat în tot meciul cu Bulgaria și până în minutul 86 în ultimul meci al grupei, cu Spania. În 1997, Daniel Prodan avea să părăsească Steaua pentru un transfer în Primera Division, la Atletico Madrid. În primul sezon la Ateltico, Prodan a evoluat în 17 meciuri, marcând patru goluri, iar în al doilea sezon tot atâtea meciuri, însă fără să mai marcheze. S-a transferat în anul 1998 în Scoția, la Glasgow Rangers, dar nu a evoluat în niciun meci pentru scoțieni, datorită unei grave accidentări la genunchi. În 2000 s-a întors la Steaua, evoluând un singur meci, așa că a părăsit formația din Ghencea pentru a juca la concitadina Rocar București. A evoluat în 15 meciuri pentru formația din Drumul Găzarului, pentru care a marcat și 3 goluri. În timpul șederii sale la Rocar, a evoluat în ultimele sale meciuri pentru echipa națională, fiind chiar și căpitan în câteva meciuri. S-a retras din națională după meciul cu Ungaria, din preliminariile Mondialului din 2002, meci câștigat de România cu 2-0. A mai evoluat la FC Național, echipă la care și-a încheiat cariera de jucător, cu o pauză în care a evoluat la Messina în 2002.

Gheorghe Popescu

Gheorghe Popescu, cunoscut mai ales ca Gică Popescu (n. 9 octombrie 1967, Calafat) este un fost fotbalist român, actualmente impresar.

A participat cu echipa națională de fotbal a României la trei turnee finale ale Campionatelor mondiale (1990, 1994 și 1998) și la două ale Campionatelor europene de fotbal (1996 și 2000). De-a lungul carierei a jucat la FC Universitatea Craiova, PSV Eindhoven, Tottenham Hotspur, FC Barcelona, U.S. Lecce, Galatasaray S.K. (cu care a cîștigat Cupa UEFA în 2000), SV Hannover 96 cîștigînd 13 trofee.

A fost căpitanul celebrei echipe FC Barcelona, cu care a câștigat Cupa Cupelor.

După retragerea din fotbal, a intrat în afaceri și și-a deschis propria școală de fotbal (Școala de fotbal Gică Popescu) la Craiova. Este văzut ca un apropiat al fraților Giovanni și Victor Becali.

În 2005 a candidat pentru președinția Federației Române de Fotbal împotriva actualului președinte Mircea Sandu, însă la alegerile din 21 noiembrie a adunat doar 102 voturi, față de 187 ale contracandidatului său.

În ianuarie 2008, Gică Popescu a fost audiat la Direcția Națională Anticorupție, fiind acuzat de înșelăciune, evaziune și spălare de bani, într-un dosar care privește transferurile a 12 fotbaliști, din perioada 1999–2005. Popescu se numără printre cei zece impresari și patroni de cluburi de fotbal împotriva cărora procurorii DNA au anunțat începerea urmăririi penale, pentru mai multe infracțiuni - înșelaciune, evaziune fiscală și spălare de bani, precum și prejudicierea a patru cluburi cu suma de zece milioane de euro

Ion Pîrcălab

Ion Pîrcălab (n. 5 noiembrie 1941, Bucureşti) este un fost jucător de fotbal de la Dinamo Bucureşti, echipă cu care a cucerit 4 titluri de campion al României şi 2 cupe ale României.

Legitimat în 1954 la Tînărul Dinamovist, urmînd o perioadă la U.T.A. (1959-1961).

A revenit din 1961 la Dinamo, activînd pînă în 1970, cucerind 4 titluri şi 2 cupe. Fotbalist de clasă internaţională, a rămas un model de executare a centrării în alergare, extremă de viteză prin excelenţă, calitate care i-a făcut pe specialiştii străini să-l denumească "Săgeata Carpaţilor". A avut parte de un frumos sfîrşit de carieră, în prima divizie franceză, la Olympique Nîmes (1970-1973).

Revenit în ţară, a activat în diferite perioade de timp ca antrenor secund la U.T.A., ca principal la Gloria Buzău, apoi în cadrul centrului de copii şi juniori la Sportul Studenţesc, la I.M.U Medgidia, Progresul Pucioasa, Aversa Bucureşti. Între anii 1986-1990 a părăsit fotbalul lucrînd în comerţ. A revenit după 1990, fiind numit antrenor federal la juniori, cu responsabilitatea pregătirii echipei UEFA din 1995. În aceasta calitate reuşeste să cîştige în 1993 Balcaniada şi să lanseze pe scena primei divizii o serie de jucători de valoare. A ratat calificarea la turneul final al Cupei Europene din 1994, după care s-a angajat ca observator la clubul Dinamo.

Cifrele carierei sale: 232 jocuri în Prima divizie, 66 goluri în prima divizie, 38 jocuri în echipa naţională, 5 goluri în echipa naţională, 20 jocuri în cupele europene, 5 goluri în cupele europene.

Dan Petrescu

Dan Petrescu și-a făcut junioratul la Steaua București, fiind promovat în prima echipă la o lună după ce Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni. A fost împrumutat un sezon la FC Olt, dar în 1987 a revenit la Steaua alături de care a jucat în semifinalele Cupei Campionilor în 1988, și apoi a disputat finala competiției din 1989, pierdută în fața lui AC Milan. În același an a debutat și la naționala României. A ratat participarea la Mondialul din 1990 din cauza unei accidentări.

În 1991 s-a transferat în Italia, la U.S. Foggia, echipă care tocmai promovase în Serie A. După trei sezoane petrecute în peninsulă, în 1994 a ajuns în Anglia, la Sheffield Wednesday, datorită evoluției sale la Mondialul din 1994.

În 1995, a făcut pasul spre Chelsea Londra, unde a evoluat timp de cinci sezoane, devenind rapid un jucător de bază al londonezilor. Alături de Chelsea, a câștigat Cupa Angliei în 1997, Cupa Ligii Angliei și Cupa Cupelor în 1998. În 2000 a căzut în dizgrația antrenorului Gianluca Vialli și a părăsit echipa, evoluând câte un sezon la Bradford City și Southampton.

Petrescu a decis să-și încheie cariera de fotbalist în țara sa natală, semnând în 2002 un contract pentru un sezon cu FC Național. Ultimul meci din cariera sa a fost finala Cupei României din 2003, pierdută de Național în fața lui Dinamo București.

Florentin Petre

Petre a debutat în Divizia A în 1994, la data de 15 octombrie, în meciul susținut de Dinamo în compania echipei U Cluj, marcând chiar un gol în acea partidă. În returul sezonului 1994-1995 a fost împrumutat la UTA Arad, revenind odată cu startul ediției de campionat 1995-1996. Din acest moment, Petre a evoluat pentru Dinamo timp de 11 sezoane consecutiv.

În anul 2000 a făcut parte din echipa care a reușit eventul Divizia A-Cupa României, dar în vacanța de vară a contactat hepatita C. După ce s-a vindecat de hepatită, a suferit un nou accident, la o partidă de pescuit în Delta Dunării curentându-se când a atins un fir de tensiune electrică cu undița și a avut nevoie de aproape doi ani pentru a reveni pe terenul de fotbal. S-a întors în 2003 și a cucerit din nou cupa și campionatul cu Dinamo, în 2004, revenind și la echipa națională.

În 2006 a semnat un contract pentru trei sezoane cu gruparea bulgară ȚSKA Sofia. În 2008 a ajuns în Rusia, unde a evoluat timp de un an și jumătate la FC Terek Groznîi. În noiembrie 2009 contractul cu rușii a luat sfârșit și Petre nu l-a prelungit. În decembrie același an, a primit o ofertă de a reveni la Sofia, și a acceptat, semnând pentru un sezon și jumătate cu ȚSKA.

Daniel Pancu

Daniel Gabriel Pancu (n. 17 august 1977) este un jucător român de fotbal legitimat la FC Vaslui.

A început ca portar la echipa de juniori a Politehnicii Iași. Exasperându-l cu ieșirile sale, l-a forțat pe antrenorul lui de atunci să îl mute ca mijlocaș. A fost transferat la Rapid, transferul său fiind extrem de mediatizat. Daniel Pancu a câștigat titlul de campion cu Rapid în sezonul 1998-1999 sub comanda lui Mircea Lucescu. A fost poreclit „Pancone” de suporterii rapidiști.

În 1999 a fost transferat de echipa italiană de Serie B AC Cesena. Nu a confirmat și a revenit sub podul Grant pentru a întări Rapidul lui Anghel Iordănescu, părăsind iarăși Giuleștiul în 2002, după un sezon de excepție în care a cucerit Cupa României după o finală cu Dinamo. Conducătorii clubului turc Beşiktaş Istanbul au fost cuceriți de talentul ieșeanului și au plătit Rapidului 2,5 mil $. Pancu a primit inițial tricoul cu nr. 9.

Pancu a impresionat în fotbalul turc după un meci cu rivala Fenerbahce, în care a făcut o partidă mare în poarta vulturilor[1]. După acest meci Daniel Pancu a primit tricoul cu nr. 1, clubul turc realizând venituri impresionante din vânzarea produselor inscripționate cu numele fotbalistului român, care în urma acestei experiențe a fost poreclit "Pantera". Pancu a ajuns pentru a treia oară la Rapid în iarna anului 2006, cucerind iarăși Cupa României alături de echipa care a realizat cea mai mare performanță europeană din istoria clubului.

La sfârșitul sezonului, jucătorul numit de suporteri „Ronaldo din Giulești” a revenit în Turcia la gruparea Bursaspor. Daniel Pancu nu s-a regăsit însă, evoluțiile sale nefiind atât de consistente pe cât se așteptau fanii și conducătorii clubului Bursaspor. Pancu a dezamăgit și în ianuarie 2008 a pus capăt colaborării cu turcii, cele două părți reziliind contractul pe cale amiabilă[necesită citare]. Ulterior, jucătorul a semnat un contract pe șase luni cu Rapid București[2].

În vara anului 2008, Daniel Pancu și-a reziliat de comun acord contractul cu echipa Rapid București si a semnat cu echipa de prima ligă rusă, FC Terek Groznîi unde a evoluat timp de un sezon și jumătate. În ianuarie 2010, după ce contractul cu rușii a luat sfârșit, Pancu a semnat o înțelegere pentru șase luni cu echipa bulgară ȚSKA Sofia. La finalul contractului, a revenit în România, unde s-a alăturat echipei FC Vaslui.

Radu Nunweiller

Radu Nunweiller (n. 16 noiembrie 1944) este un fost fotbalist din România, care activează ca antrenor mai ales în Elveția.[1]

Face parte dintr-o familie celebră de fotbaliști, fiind 7 frați fotbaliști: Costică, Dumitru, Ion, Lică, Victor, Radu și Eduard.

În el am văzut, practic, trei tipuri diferite de jucător. În anii începutului de carieră, până prin 1966, stilul de joc al echipei era apărare de fier și goluri marcate pe contraatacuri, iar cel care a lansat contraatacurile a fost Radu. După 1968 echipa a adoptat un joc spectaculos și ofensiv, căutând golul. Cel care a împins echipa în atac a fost Radu. Și exact în aceeași perioadă și cu aceiași coechipieri, la echipa națională, Radu a fost principalul exponent al temporizării jocului, pentru că așa i-a cerut să joace antrenorul Angelo Niculescu. Temporizarea (stil de joc urât, poate, dar care ne-a dus la CM 1970 și la rezultate bune în fața unor echipe superioare) s-a bazat, practic, pe doi factori: pasele precise ale lui Radu, care găseau întotdeauna un coechipier liber, și capacitatea lui Radu de a fi mereu demarcat pentru a primi pasele coechipierilor. (A fi mereu demarcat presupune un enorm efort, alergatură și risipă de energie.) Radu a jucat la Dinamo din 1963 până în 1976, cucerind 5 campionate (1964, 1965, 1971, 1973, 1975) și o cupă (1964). Debutul lui ca titular a fost cu totul deosebit. În primavara lui 1964, pe la mijlocul returului, Dinamo era lideră dar trecea printr-o criză de formă, fiind urmărită de Rapid. Exact înaintea meciului direct cu Rapid, ne-am trezit fără echipă, cu Ene, Varga, Gergely, Țârcovnicu și Unguroiu absenți (fiecare din motivele lui) și cu Pârcălab într-o pasă proastă. Și marele antrenor Traian Ionescu a avut curajul și inspirația de a trimite în teren, în acel meci decisiv, un necunoscut pe nume Radu Nunweiller. Cu tupeul caracteristic fraților mai mari și cu siguranța unui jucător experimentat (avea 19 ani!) Radu a preluat coordonarea jocului, l-a repus în formă pe Pârcălab, a marcat un gol și a fost unul dintre principalii eroi ai victoriei cu 5-2 (scor cunoscut?) asupra Rapidului. A urmat un galop de sănătate cu victorii până la sfârșitul campionatului și cu un dramatic 5-3 în finala cupei cu Steaua (Radu a marcat un gol in finală). Cu trei frați Nunweiller în echipă, Dinamo a mai cucerit un titlu în 1965. În 1967, Radu a debutat în echipa națională jucând două meciuri alături de fratele mai mare, Nelu. Și în plină urcare... hepatita !! Radu a lipsit tot sezonul 1967-68 nefiind părtaș la cucerirea cupei (3-1 cu Rapid, în finala în care eroi au fost Nelu Nunweiller și Lucescu). Pentru Dinamo, a fost un an critic, anul schimbului de generații. Noua gardă era în ascensiune: Dinu, Dumitrache, Boc și Lucescu își găseau loc în echipă și băteau la poarta echipei naționale. Și Radu un era! (Cel care i-a suplinit postul a fost Varga.) A revenit în toamna lui 1968 și, ca un adevărat Nunweiller, a intrat direct în ritmul jocului, fără nici o perioadă de refacere. Chemat imediat la echipa națională de antrenorul Angelo Niculescu, Radu a redebutat într-un meci cu Anglia (0-0, la București). Meciul următor, pentru calificarea la CM, a fost un meci critic, cu Elveția, la București. Echipa noastră a început meciul complexată și nu e de mirare: cu un an și jumatăte în urmă, elvețienii ne trăseseră un 7-1 usturător. În repriza a doua, la 0-0, (un meci egal ne anula orice șansă), când nimic în jocul nostru un mergea, Radu a luat jocul pe contul lui, trăgând toată echipa după el. Până astăzi nu știu și mi-e frică să socotesc câți kilometri a alergat în acel joc, cate mingi a cărat din 16 în 16. Datorită lui, restul echipei s-a trezit, câștigând cu 2-0 (Dumitrache, la primul gol în echipa națională, și arădeanul Domide). În următorul meci, pe Wembley, Radu a condus o echipa de copii la un extraordinar 1-1 cu campioana mondială Anglia (în acel meci, în repriza a doua, s-a născut temporizarea). Radu a fost în teren la victoria cu 1-0, în Elveția (la numai o lună după o operație de apendicită!), la victoria contra Portugaliei și egalul cu Grecia la București, rezultate care au trimis echipa României la CM Mexico 1970 dintr-o grupă care părea imposibilă. Au urmat trei meciuri la CM 1970, la Guadalajara. În meciul cu Anglia (0-1), Radu a "adormit" complet jocul englezilor și am fost foarte aproape de un meci egal (dacă portarul și un fundaș n-ar fi greșit…) În meciul cu Cehoslovacia (2-1), fiind conduși cu 0-1, Radu "temporizatorul" și-a schimbat complet stilul de joc, împingând echipa în atac și fiind autorul a două excepționale pase de gol către rapidistul Neagu, care, la prima, a marcat și, la a doua, a obținut un penalti, înscris de Dumitrache. În meciul cu Brazilia (2-3), după un început catastrofal și 0-2, Radu a fost printre primii care s-au trezit din șoc , organizând meciul la mijlocul terenului, echilibrând jocul și, în final, chiar dominând o echipă pe care mulți o consideră cea mai bună echipă națională a tuturor timpurilor. Radu a mai participat la campania care ne-a dus în sferturile CE 1972 jucând în total 42 de meciuri în echipa națională. După 1976, Radu a jucat la Hunedoara, apoi a fost antrenor în Elveția și Turcia. Voi încheia citând cuvintele antrenorului prof. Angelo Niculescu, rostite atunci când un cor urlător de ziariști (nu, Florin Călinescu încă nu era ziarist) cerea scoaterea lui Radu din echipă: "Eu, când hotărăsc ce echipă va juca, în primul rând trec în dreptul tricoului cu numărul 10 numele lui Radu Nunweiller și apoi mai caut încă zece jucători."

Ion Nunweiller

Ion Nunweiller este un fotbalist român, care a jucat la Echipa naţională de fotbal a României.

La vârsta de 14 ani juca la Progresul ICAS Bucureşti. Din 1951 a trecut la Dinamo Bucuresti (debut in Divizia A pe 12 august 1956, Dinamo Buc. - Dinamo Bacau 2 - 1), unde a activat intreaga cariera pina in 1972, cu doua perioade de intrerupere: in 1956 la Dinamo si 1968-1970 la Fenerbahce, in Turcia, unde in 1970 a cucerit eventul campionat-cupa. Inzestrat cu deosebite calitati fizice si morale a reprezentat tipul aparatorului-luptator, bun acroser, excelent la jocul de cap, sigur in deposedarea adversarului, ambitios si tenace. De la el si de la fratele sau Lica provine porecla "cainele rosu", preluata mai tiirziu de clubul dinamovist. A fost un veritabil stilp al apararii dinamoviste si al nationalei in cele 40 de meciuri in care a imbracat tricoul cu nr. 3. printre marile sale performante, a jucator, se inscriu 5 titluri si 3 cupe (279 jocuri/19 goluri in prima noastra divizie, 26/3 in cupele europene). Ca antrenor s-a afirmat relativ repede, reusind chiar in primul an la conducerea tehnica a lui Dinamo, in 1972-1973, sa cistige titlul. In continuare a activat in cuplu cu Nicusor, tot la Dinamo, cistigand in in urmatorii doi ani, inca un titlu, performanta pe care a repetat-o si in 1977, ca antrenor principal la Dinamo. Din 1979 a lucrat la echipele nationale de juniori din cadrul F.C. Luceafarul contribuind la formarea unor valoroase promotii de jucatori. Dupa citeva escale fara ecou la Gloria Bistrita (1981-1983), Corvinul (1984-1986), Flacara Moreni (1986-1989 unde a antrenat echipa mare in timp ce fratele sau, Victor Nunweiller, a antrenat echipa mica) si F.C. Arges (1990-1991),a ajuns pe banca echipei turce Bursaspor. A urmat apoi Ceahlaul, pe care, in 1993, a promovat-o in prima divizie.

Dupa o scurta retragere a preluat echipa feminina (1996-1998), iar in 1998, F.C. Baia Mare. După 1999 s-a retras, devenind consilier la Dinamo.

Nicolae Negrilă

Ca jucător

Debut în anul 1969, în echipa de juniori a Universităţii Craiova. [1]

1974-1988: jucător la Universitatea Craiova. A debutat la 19 iunie 1974, în meciul care a consfinţit câştigarea primului titlu pentru Ştiinţa, 0-0 la Petrolul Ploieşti.

La 27 august 1980 a debutat în echipa naţională a României, în meciul câştigat de aceasta cu 4-1 împotriva Iugoslaviei, meci din Cupa Balcanică[2]. A participat cu aceasta la turneul final al campionatului european de fotbal din 1984 din Franţa.

Între anii 1988-1990 a fost jucător la Jiul Petroşani.

Momentul culminant al carierei sale de fotbalist l-a constituit înscrierea, la 16 martie 1983, a golului câştigător în partida cu FC Kaiserslautern, în minutul 82. Universitatea a câştigat astfel cu 1-0 acasă (după ce pierduse cu 3-2 în meciul tur, 3-0 la pauză), calificându-se astfel, în premieră pentru o echipă românească, în semifinalele unei cupe europene (UEFA). Din păcate, pentru cumul de cartonaşe galbene, Negrilă nu a jucat în returul decisiv al semifinalei cu Benfica Lisabona.

Nicolae Negrilă s-a consacrat la Universitatea ca fundaş dreapta valoros, deosebit de tenace, având calităţi fotbalistice de excepţie.
[modifică] Ca antrenor

1990/1991: antrenor secund la Universitatea Craiova (a câştigat Campionatul şi Cupa României la fotbal).

1993: antrenor la Constructorul Craiova (a promovat în divizia "B").

2001/2002: antrenor secund la Extensiv Craiova (antrenor principal: Sorin Cârţu) (divizia "B").

2002/2003: antrenor principal la Gilortul Târgu Cărbuneşti (divizia "B").

2003: antrenor secund la Electro Craiova (divizia "B").

2004-2005: antrenor la Senaco Novaci (divizia "C").
[modifică] Palmares

* Meciuri / goluri în Divizia A: 377 / 15
* Meciuri / goluri echipa naţională: 28 / 1
* Meciuri / goluri cupele europene: 46 / 1
* 3 titluri de campion al României la fotbal cu Universitatea Craiova (1974, 1980, 1981).
* 3 Cupe ale României cu Universitatea Craiova (1977, 1978, 1983).
* Cupa şi campionatul (event) ca antrenor secund la Universitatea Craiova în sezonul 1990/91.

Dorinel Munteanu

Încă de la vârsta de 14 ani juca la seniori pentru FC Oravița, în Divizia a treia. Pe atunci, sub regimul comunist, exista o regulă care impunea ca fiecare echipă de seniori să includă și doi jucători care au sub 18 ani.

„Pe mine m-au vrut încă de când aveam 14 ani. În ciuda marilor greutăți pe care le aveam în plan personal, căci tatal meu de-abia decedase, m-am impus la Oravița. În cele din urmă, asta s-a dovedit a fi rampa mea de lansare spre cariera internațională de mai târziu”, spune Dorinel Munteanu.[necesită citare]
[modifică] 1985-1993, Ascensiunea în România

* 1986-1987 - Metalul Bocșa: locul 13, în Divizia B
* 1987-1988 - CSM Reșița: locul 5, în Divizia B
* 1988-1989 - FC Olt Scornicești: locul 8, în Divizia A, 31 de meciuri, 2 goluri
* 1989-1990 - FC Olt Scornicești: locul 17, în Divizia A, 2 meciuri, 0 goluri
* 1989-1990 - FC Inter Sibiu: locul 6, în Divizia A, 14 meciuri, 0 goluri
* 1990-1991 - FC Inter Sibiu: locul 4, în Divizia A, 33 de meciuri, 7 goluri

La vârsta de 17 ani, se transferă de la Oravița la Metalul Bocșa, în divizia secundă. Dorința de a ajunge cât mai departe, îl face pe Dorinel să se despartă și de această echipă și să se mute la CSM Reșița, echipă aflată tot în divizia a doua, dar care avea un lot mai valoros. Cele trei echipe la care a evoluat "Munti" în această primă fază a carierei sale fotbalistice aveau toate un numitor comun: apropierea de casă, de care jucătorul nu era pregătit să se despartă.

Dorința de afirmare îl face până la urmă să se mute la FC Olt Scornicești, pentru care joacă, la 21 august 1988, primul meci al său în Divizia A. Scorniceștiul este, de altfel, orașul natal al dictatorului Nicolae Ceaușescu.

După un an la FC Olt, se transferă la echipa reprezentativă a orașului Sibiu, FC Inter Sibiu, echipă pentru care joacă două sezoane. În perioada în care Dorinel joacă pentru această echipă, prim-secretarul Sibiului este unul dintre fiii lui Nicolae Ceaușescu, Nicu.
[modifică] 1991-1993, Dinamo București

* 1991-1992 - Dinamo București: locul 1, în Divizia A, 33 de meciuri, 12 goluri
* 1992-1993 - Dinamo București: locul 2, în Divizia A, 34 de meciuri, 15 goluri

Joacă două sezoane pentru Dinamo București, unul dintre cele mai titrate cluburi de fotbal din România. Sezonul 1991-1992 este unul special pentru Dinamo, echipa reușind să câștige campionatul fără nici o înfrângere. Dorinel își aduce aportul la câștigarea titlului, înscriind 12 goluri în 33 de meciuri.

În această perioadă, din echipa lui Dinamo mai fac parte alte nume celebre ale fotbalului românesc: Bogdan Stelea, Ionuț Lupescu, Ioan Ovidiu Sabău, Dănuț Lupu, Florin Răducioiu, Florin Prunea, Gheorghe Mihali, Viorel Moldovan. Alături de aceștia, Dorinel joacă în sezonul 1991-1992 4 meciuri în Cupa UEFA, marcând un gol, precum și patru meciuri în Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1992-1993.
[modifică] 1993-1995, Belgia

* 1993-1994 - CS Cercle Brugge: locul 12 in Liga I, 34 de meciuri, 7 goluri
* 1994-1995 - CS Cercle Brugge: locul 15 in Liga I, 31 de meciuri, 5 goluri

Dorinel părăsește țara în anul 1993 și joacă pentru Cercle Brugge. În primul sezon înafara țării este desemnat "cel mai bun jucător al Belgiei".

Pierde finala Cupei Belgiei, care în acel an este disputată în fața rivalei Club Brugge KV.
[modifică] 1995-1999, Transfer în Bundesliga

* 1995-1996 - 1. Fußball Club Köln: locul 12 în Liga I, 33 de meciuri, 4 goluri
* 1996-1997 - 1. Fußball Club Köln: locul 10 în Liga I, 31 de meciuri, 4 goluri
* 1997-1998 - 1. Fußball Club Köln: locul 17 în Liga I (retrogradant), 33 de meciuri, 3 goluri
* 1998-1999 - 1. Fußball Club Köln: locul 10 în Liga II, 32 de meciuri, 7 goluri

Este adus de către Morten Olsen în Germania, la FC Köln. După trei sezoane în prima divizie germană, clubul retrogradează în divizia secundă, moment în care Dorinel dorește să se despartă de echipă. În ciuda ofertelor din campionatele Spaniei și Angliei, jucătorul este declarat netransferabil de către gruparea germană.
[modifică] 1999-2003, VFL Wolfsburg

* 1999-2000 - VfL Wolfsburg: locul 7 în Liga I, 22 de meciuri, 3 goluri
* 2000-2001 - VfL Wolfsburg: locul 9 în Liga I, 24 de meciuri, 3 goluri
* 2001-2002 - VfL Wolfsburg: locul 10 în Liga I, 33 de meciuri, 3 goluri
* 2002-2003 - VfL Wolfsburg: locul 8 în Liga I, 18 meciuri, 2 goluri
* 2003-2004 - VfL Wolfsburg: locul 10 in liga I, 4 meciuri, 0 goluri

Cei de la FC Köln îi permit să plece abia în anul 1999, când Dorinel alege ca destinație echipa VfL Wolfsburg, pentru care joacă până în anul 2003.

În primul sezon pentru VfL Wolfsburg, Munteanu joacă 3 meciuri în Cupa UEFA.
[modifică] 2003, Întoarcerea în țară

* 2003-2004 - Steaua București: locul 2 în Divizia A, 5 meciuri, 1 gol
* 2004-2005 - Steaua București: locul 1 în divizia A, 28 de meciuri, 1 gol
* 2005-2006 - CFR Cluj: locul 5 în Liga I, 21 meciuri, 0 goluri
* 2006-2007 - CFR Cluj: locul 3 in Liga I, 5 meciuri, 0 goluri
* 2006-2007 - FC Argeș Pitești: locul 16 în Liga I, 3 meciuri, 0 goluri
* 2007-2008 - FC Vaslui: locul 7 in Liga I, 16 meciuri, 0 goluri

Anul 2003 marchează întoarcerea "Neamțului" în țară. Munteanu joacă două sezoane pentru Steaua București, alături de care câștigă campionatul României în sezonul 2004-2005. În același sezon joacă 11 meciuri pentru Steaua în Cupa UEFA.

Își continuă cariera la CFR Cluj, de această dată fiind antrenor și jucător. Ajunge în finala Cupei UEFA Intertoto în anul 2005. Din păcate pentru Dorinel, Clujul se înclină în fața francezilor de la RC Lens: după ce reușesc un 1-1 în tur, clujenii pierd al doilea meci cu scorul de 1-3.

După două sezoane la CFR Cluj, "Munti" încearcă să facă imposibilul și să salveze de la retrogradare echipa FC Argeș, aflată, în momentul în care Dorinel o preia, undeva în josul clasamentului Ligii I. Nu reușește acest lucru și este nevoit să plece.

Între 2007 și 2008 a evoluat la FC Vaslui unde, la fel ca la Cluj sau Pitești, pe lângă rolul de antrenor l-a avut și pe cel de jucător.

Viorel Moldovan

Viorel Moldovan (n. 8 iulie 1972, Bistrița, România) este un fost jucător de fotbal român, în prezent antrenor. A jucat pe poziția de atacant și era supranumit Moldo-Gol. Are ca palmares: Cupa României (2006) cu Rapid București, titlul de campion al Elveției (1998) cu Grasshoppers Zurich, campion al Franței (2001) cu FC Nantes. A debutat în Divizia A la data 21 octombrie 1990 în meciul Petrolul Ploiești – Gloria Bistrița 1-0.

Cariera de antrenor și-a început-o la FC Vaslui, echipă pe care a pregătit-o pentru 19 meciuri din sezonul 2008-2009. În stagiunea 2009-2010 a antrenat echipa FC Brașov.

Mihai Mocanu

Mihai Mocanu s-a născut la 24 februarie 1942 în oraşul Constanţa. El a început fotbalul la Locomotiva Constanţa, trecând apoi pe la echipele de juniori şi seniori Rafinăria Câmpina, Electrica Constanţa, Şantierul Naval Constanţa şi Chimia Făgăraş. A jucat pe postul de fundaş stânga. În anul 1963, s-a transferat la Petrolul Ploieşti, debutând ca fotbalist în Divizia A, la 25 august 1963, în meciul UTA Arad - Petrolul Ploieşti (2 - 1).

Aproape întreaga carieră de fotbalist a petrecut-o la Petrolul Ploieşti, cu excepţia perioadei 1972-1974 când a jucat la echipa cipriotă Omonia Nicosia. Are 201 meciuri în Divizia A şi 6 goluri marcate. El a câştigat titlul de campion al României în ediţia 1965/1966 cu echipa Petrolul Ploieşti. De asemenea, a jucat şi în cupele europene pentru Petrolul şi anume: în Cupa Campionilor Europeni (1966-1967, 3 meciuri) şi în Cupa Oraşelor Târguri, precursoarea Cupei UEFA (1964-1965, 3 meciuri - 1 gol; 1967-1968, 2 meciuri). Ultimul meci în Divizia A pe care l-a jucat la 12 decembrie 1971 a fost de meciul Petrolul Ploieşti - Jiul Petroşani (0 - 1).

În anul 1972 se transferă la Omonia Nicosia, jucând acolo timp de două sezoane şi cucerind Campionatul şi Cupa Republicii Cipru în anul 1974. Revine apoi în România, la Petrolul Ploieşti, care între timp retrogradase în Divizia B. S-a retras din activitatea fotbalistică în anul 1975, la vârsta de 33 ani.

Mihai Mocanu jucat 33 de meciuri în echipa naţională de fotbal a României între anii 1967-1978, dar nu a marcat nici un gol. El a făcut parte din lotul reprezentativ de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic (1970), purtând pe tricou numărul 4. A bifat toate cele 90 minute în cele trei meciuri susţinute de România la Mexico '70 (cu Anglia, Cehoslovacia şi Brazilia). În meciul cu Brazilia a avut sarcina de a-l anihila pe atacantul brazilian Jairzinho.

După retragerea sa din activitate, a antrenat diverse echipe prahovene, inclusiv Petrolul Ploieşti, atât la seniori, cât şi în special la Centrul de Copii şi Juniori, iar din anul 1991 pe Conpet Ploieşti, de unde s-a pensionat în anul 2005. În anul 2000 a fost declarat cel mai bun fundaş stânga al tuturor timpurilor din România. Este maestru emerit al sportului şi deţine titlul de cetăţean de onoare al municipiului Ploieşti.

Din cauza unor probleme grave de sănătate, diagnosticându-i-se o ischemie, adică un cheag de sânge care bloca circulaţia arterială, la 12 iulie 2006, Mihai Mocanu a suferit o operaţie chirurgicală, prin care i s-a amputat o parte din piciorul drept. După o lungă suferinţă pricinuită de boala necruţătoare, Mihai Mocanu se stinge pe data de 18 iunie 2009 în oraşul în care s-a născut, Constanţa. Colegii din echipa României de la mondialul din 1970, în frunte cu Mircea Lucescu au apreciat trecerea la cele veşnice a lui Mihai Mocanu drept „cea mai proastă veste din ultimii ani".

Dorin Mateuț

Dorin Mateuț (n. 5 august 1965, Bogata-Curtuiuș, comuna Vad, județul Cluj) este un fotbalist român, deținător al Ghetei de aur, în prezent retras din viața sportivă.

Mateuț avea să-l urmeze pe Lucescu la Dinamo și va rămâne în memorie mai ales prin golurile cu FC Dundee United, care aveau să readucă echipa Dinamo București într-o primavară europeană. Alt gol important marcat de Mateuț a fost în meciul de pe "Vasil Levski" din toamna lui 1988, când România a învins Bulgaria, reușind apoi o calificare după 20 ani la un campionat mondial.

În sezonul 1989 - 1990 mijlocașul a înscris 4 goluri în 8 meciuri și s-a calificat cu Dinamo în semifinalele Cupei Cupelor. După 1989, Mateuț semnează un contract cu clubul de fotbal Real Zaragoza, o echipă cu tradiție în Spania.

Silviu Lung

Silviu Lung s-a născut la data de 9 septembrie 1956 în satul Sânmiclăuş (judeţul Satu Mare). Prima legitimare o are la Victoria Carei în 1971. El a debutat în Divizia A cu echipa Universitatea Craiova în anul 1974. A jucat timp de 14 sezoane la Universitatea, câştigând în acest timp două titluri de campioni al României cu echipa (1979-1980, 1980-1981) şi patru Cupe ale Romaniei (1976-1977/1977-1978/1980-1981/1982-1983).

În anul 1988 a fost transferat la Steaua Bucureşti cu care a câştigat încă din primul sezon titlul de campioni al României. A jucat în finala Cupei Campionilor Europeni în anul 1989, dar Steaua a fost învinsă de către AC Milan cu scorul de 4-0. Ulterior a jucat în străinătate, la echipa spaniolă Logroño. A revenit la Universitatea Craiova în sezonul 1992/1993, retrăgându-se din activitatea de fotbalist în anul 1994.

Înalt de 1,94 m, s-a remarcat prin siguranţa intervenţiilor, curaj şi inspiraţie, apărând cu brio buturile Universităţii Craiova în 182 de meciuri, ocupând în 1983 locul II în clasamentul celor mai buni jucători ai ţării.

Silviu Lung a jucat într-un număr de 77 meciuri pentru Echipa Naţională a României şi a făcut parte din lotul României la Euro 1984 (Franţa) şi la Campionatul Mondial din 1990 (Italia).

Mircea Lucescu

Mircea Lucescu (n. 29 iulie 1945) este un jucător și antrenor de fotbal român. Ca jucător, a activat în principal la echipa Dinamo între 1964 și 1977, iar ca antrenor a condus printre altele echipa națională a României, precum și echipele Corvinul Hunedoara, Dinamo București, Brescia, Reggiana, FC Rapid, Internazionale Milano, Galatasaray, Beşiktaş și Șahtior Donețk.

În 1961 este legitimat la Școala Sportivă 2 București, unde activează doi ani, după care se transferă la Dinamo București. Aici joacă doi ani, timp în care debutează și în Divizia A (21.06.1964, Dinamo - Rapid, 5-2), dupa care este împrumutat doi ani în divizia B la Știința București (actualul Sportul Studențesc). Revine apoi la Dinamo unde joacă până în 1977. Urmează perioada 1977-1981 la Corvinul Hunedoara unde în ultima parte a activat și ca antrenor.

Marius Lăcătuș

Marius Lăcătuș s-a născut pe 5 aprilie 1964, la Brașov, unde avea să debuteze, la numai 13 ani, pentru Steagul Roșu. Anul 1983 a fost cel în care „Fiara” a pășit pentru prima oară în Ghencea, unde a cunoscut cele mai mari satisfacții din carieră.

A câștigat de 10 ori campionatul național cu Steaua (1985, 1986, 1987, 1988, 1989, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998), 7 Cupe ale României (în anii 1985, 1987, 1988, 1989, 1996, 1997, 1999), o Cupă a Campionilor Europeni (1986) și Supercupa Europei (1987) fiind singurul jucător român cu o asemenea performanță. Cel mai important gol din întreaga sa carieră de jucător rămâne cel marcat în poarta catalanilor de la FC Barcelona, pe data de 7 mai 1986, când Steaua obținea cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc: câștigarea Cupei Campionilor Europeni. Lăcătuș a jucat la clubul Steaua din 1983, de la vârsta de numai 19 ani. Între anii 1990 și 1993 a plecat în străinatate, evoluând în Italia, la AC Fiorentina, apoi în Spania, la Real Oviedo, făcând o pauză de 3 ani. După câțiva ani a revenit la Steaua, încheindu-și activitatea de fotbalist la FC Național București în 2000. A rămas un simbol al Stelei, fiind personajul cel mai iubit de suporterii acestei echipe.

De-a lungul timpului, a evoluat în 414 meciuri din Divizia A și a marcat 103 goluri, în timp ce în Cupele Europene a jucat cu Steaua în 72 de meciuri și a înscris de 17 ori. La nivelul echipei naționale, noul antrenor al Stelei a evoluat în 84 de partide (13 goluri) și a participat la Campionatele Mondiale din 1990 și 1998, precum și la EURO 1996.

A marcat peste 100 de goluri pentru formația FC Steaua Bucuresti.

Cariera de tehnician a lui Marius Lăcătuș a început la FC Național, unde a fost antrenor-jucător, după care a fost secundul lui Mihai Stoichiță la selecționata statului Panama. După întoarcerea în România, a ocupat funcția de antrenor principal la FC Brașov, Oțelul Galați, Ceahlăul Piatra Neamț, Inter Gaz București și UTA Arad, pe care a pregătit-o între iulie 2006 și octombrie 2007. Din 28 octombrie 2007 a pregătit pe Steaua București la conducerea căreia a avut două mandate.