Petre a debutat în Divizia A în 1994, la data de 15 octombrie, în meciul susținut de Dinamo în compania echipei U Cluj, marcând chiar un gol în acea partidă. În returul sezonului 1994-1995 a fost împrumutat la UTA Arad, revenind odată cu startul ediției de campionat 1995-1996. Din acest moment, Petre a evoluat pentru Dinamo timp de 11 sezoane consecutiv.
În anul 2000 a făcut parte din echipa care a reușit eventul Divizia A-Cupa României, dar în vacanța de vară a contactat hepatita C. După ce s-a vindecat de hepatită, a suferit un nou accident, la o partidă de pescuit în Delta Dunării curentându-se când a atins un fir de tensiune electrică cu undița și a avut nevoie de aproape doi ani pentru a reveni pe terenul de fotbal. S-a întors în 2003 și a cucerit din nou cupa și campionatul cu Dinamo, în 2004, revenind și la echipa națională.
În 2006 a semnat un contract pentru trei sezoane cu gruparea bulgară ȚSKA Sofia. În 2008 a ajuns în Rusia, unde a evoluat timp de un an și jumătate la FC Terek Groznîi. În noiembrie 2009 contractul cu rușii a luat sfârșit și Petre nu l-a prelungit. În decembrie același an, a primit o ofertă de a reveni la Sofia, și a acceptat, semnând pentru un sezon și jumătate cu ȚSKA.
vineri, 28 ianuarie 2011
miercuri, 26 ianuarie 2011
Daniel Pancu
Daniel Gabriel Pancu (n. 17 august 1977) este un jucător român de fotbal legitimat la FC Vaslui.
A început ca portar la echipa de juniori a Politehnicii Iași. Exasperându-l cu ieșirile sale, l-a forțat pe antrenorul lui de atunci să îl mute ca mijlocaș. A fost transferat la Rapid, transferul său fiind extrem de mediatizat. Daniel Pancu a câștigat titlul de campion cu Rapid în sezonul 1998-1999 sub comanda lui Mircea Lucescu. A fost poreclit „Pancone” de suporterii rapidiști.
În 1999 a fost transferat de echipa italiană de Serie B AC Cesena. Nu a confirmat și a revenit sub podul Grant pentru a întări Rapidul lui Anghel Iordănescu, părăsind iarăși Giuleștiul în 2002, după un sezon de excepție în care a cucerit Cupa României după o finală cu Dinamo. Conducătorii clubului turc Beşiktaş Istanbul au fost cuceriți de talentul ieșeanului și au plătit Rapidului 2,5 mil $. Pancu a primit inițial tricoul cu nr. 9.
Pancu a impresionat în fotbalul turc după un meci cu rivala Fenerbahce, în care a făcut o partidă mare în poarta vulturilor[1]. După acest meci Daniel Pancu a primit tricoul cu nr. 1, clubul turc realizând venituri impresionante din vânzarea produselor inscripționate cu numele fotbalistului român, care în urma acestei experiențe a fost poreclit "Pantera". Pancu a ajuns pentru a treia oară la Rapid în iarna anului 2006, cucerind iarăși Cupa României alături de echipa care a realizat cea mai mare performanță europeană din istoria clubului.
La sfârșitul sezonului, jucătorul numit de suporteri „Ronaldo din Giulești” a revenit în Turcia la gruparea Bursaspor. Daniel Pancu nu s-a regăsit însă, evoluțiile sale nefiind atât de consistente pe cât se așteptau fanii și conducătorii clubului Bursaspor. Pancu a dezamăgit și în ianuarie 2008 a pus capăt colaborării cu turcii, cele două părți reziliind contractul pe cale amiabilă[necesită citare]. Ulterior, jucătorul a semnat un contract pe șase luni cu Rapid București[2].
În vara anului 2008, Daniel Pancu și-a reziliat de comun acord contractul cu echipa Rapid București si a semnat cu echipa de prima ligă rusă, FC Terek Groznîi unde a evoluat timp de un sezon și jumătate. În ianuarie 2010, după ce contractul cu rușii a luat sfârșit, Pancu a semnat o înțelegere pentru șase luni cu echipa bulgară ȚSKA Sofia. La finalul contractului, a revenit în România, unde s-a alăturat echipei FC Vaslui.
A început ca portar la echipa de juniori a Politehnicii Iași. Exasperându-l cu ieșirile sale, l-a forțat pe antrenorul lui de atunci să îl mute ca mijlocaș. A fost transferat la Rapid, transferul său fiind extrem de mediatizat. Daniel Pancu a câștigat titlul de campion cu Rapid în sezonul 1998-1999 sub comanda lui Mircea Lucescu. A fost poreclit „Pancone” de suporterii rapidiști.
În 1999 a fost transferat de echipa italiană de Serie B AC Cesena. Nu a confirmat și a revenit sub podul Grant pentru a întări Rapidul lui Anghel Iordănescu, părăsind iarăși Giuleștiul în 2002, după un sezon de excepție în care a cucerit Cupa României după o finală cu Dinamo. Conducătorii clubului turc Beşiktaş Istanbul au fost cuceriți de talentul ieșeanului și au plătit Rapidului 2,5 mil $. Pancu a primit inițial tricoul cu nr. 9.
Pancu a impresionat în fotbalul turc după un meci cu rivala Fenerbahce, în care a făcut o partidă mare în poarta vulturilor[1]. După acest meci Daniel Pancu a primit tricoul cu nr. 1, clubul turc realizând venituri impresionante din vânzarea produselor inscripționate cu numele fotbalistului român, care în urma acestei experiențe a fost poreclit "Pantera". Pancu a ajuns pentru a treia oară la Rapid în iarna anului 2006, cucerind iarăși Cupa României alături de echipa care a realizat cea mai mare performanță europeană din istoria clubului.
La sfârșitul sezonului, jucătorul numit de suporteri „Ronaldo din Giulești” a revenit în Turcia la gruparea Bursaspor. Daniel Pancu nu s-a regăsit însă, evoluțiile sale nefiind atât de consistente pe cât se așteptau fanii și conducătorii clubului Bursaspor. Pancu a dezamăgit și în ianuarie 2008 a pus capăt colaborării cu turcii, cele două părți reziliind contractul pe cale amiabilă[necesită citare]. Ulterior, jucătorul a semnat un contract pe șase luni cu Rapid București[2].
În vara anului 2008, Daniel Pancu și-a reziliat de comun acord contractul cu echipa Rapid București si a semnat cu echipa de prima ligă rusă, FC Terek Groznîi unde a evoluat timp de un sezon și jumătate. În ianuarie 2010, după ce contractul cu rușii a luat sfârșit, Pancu a semnat o înțelegere pentru șase luni cu echipa bulgară ȚSKA Sofia. La finalul contractului, a revenit în România, unde s-a alăturat echipei FC Vaslui.
duminică, 23 ianuarie 2011
Radu Nunweiller
Radu Nunweiller (n. 16 noiembrie 1944) este un fost fotbalist din România, care activează ca antrenor mai ales în Elveția.[1]
Face parte dintr-o familie celebră de fotbaliști, fiind 7 frați fotbaliști: Costică, Dumitru, Ion, Lică, Victor, Radu și Eduard.
În el am văzut, practic, trei tipuri diferite de jucător. În anii începutului de carieră, până prin 1966, stilul de joc al echipei era apărare de fier și goluri marcate pe contraatacuri, iar cel care a lansat contraatacurile a fost Radu. După 1968 echipa a adoptat un joc spectaculos și ofensiv, căutând golul. Cel care a împins echipa în atac a fost Radu. Și exact în aceeași perioadă și cu aceiași coechipieri, la echipa națională, Radu a fost principalul exponent al temporizării jocului, pentru că așa i-a cerut să joace antrenorul Angelo Niculescu. Temporizarea (stil de joc urât, poate, dar care ne-a dus la CM 1970 și la rezultate bune în fața unor echipe superioare) s-a bazat, practic, pe doi factori: pasele precise ale lui Radu, care găseau întotdeauna un coechipier liber, și capacitatea lui Radu de a fi mereu demarcat pentru a primi pasele coechipierilor. (A fi mereu demarcat presupune un enorm efort, alergatură și risipă de energie.) Radu a jucat la Dinamo din 1963 până în 1976, cucerind 5 campionate (1964, 1965, 1971, 1973, 1975) și o cupă (1964). Debutul lui ca titular a fost cu totul deosebit. În primavara lui 1964, pe la mijlocul returului, Dinamo era lideră dar trecea printr-o criză de formă, fiind urmărită de Rapid. Exact înaintea meciului direct cu Rapid, ne-am trezit fără echipă, cu Ene, Varga, Gergely, Țârcovnicu și Unguroiu absenți (fiecare din motivele lui) și cu Pârcălab într-o pasă proastă. Și marele antrenor Traian Ionescu a avut curajul și inspirația de a trimite în teren, în acel meci decisiv, un necunoscut pe nume Radu Nunweiller. Cu tupeul caracteristic fraților mai mari și cu siguranța unui jucător experimentat (avea 19 ani!) Radu a preluat coordonarea jocului, l-a repus în formă pe Pârcălab, a marcat un gol și a fost unul dintre principalii eroi ai victoriei cu 5-2 (scor cunoscut?) asupra Rapidului. A urmat un galop de sănătate cu victorii până la sfârșitul campionatului și cu un dramatic 5-3 în finala cupei cu Steaua (Radu a marcat un gol in finală). Cu trei frați Nunweiller în echipă, Dinamo a mai cucerit un titlu în 1965. În 1967, Radu a debutat în echipa națională jucând două meciuri alături de fratele mai mare, Nelu. Și în plină urcare... hepatita !! Radu a lipsit tot sezonul 1967-68 nefiind părtaș la cucerirea cupei (3-1 cu Rapid, în finala în care eroi au fost Nelu Nunweiller și Lucescu). Pentru Dinamo, a fost un an critic, anul schimbului de generații. Noua gardă era în ascensiune: Dinu, Dumitrache, Boc și Lucescu își găseau loc în echipă și băteau la poarta echipei naționale. Și Radu un era! (Cel care i-a suplinit postul a fost Varga.) A revenit în toamna lui 1968 și, ca un adevărat Nunweiller, a intrat direct în ritmul jocului, fără nici o perioadă de refacere. Chemat imediat la echipa națională de antrenorul Angelo Niculescu, Radu a redebutat într-un meci cu Anglia (0-0, la București). Meciul următor, pentru calificarea la CM, a fost un meci critic, cu Elveția, la București. Echipa noastră a început meciul complexată și nu e de mirare: cu un an și jumatăte în urmă, elvețienii ne trăseseră un 7-1 usturător. În repriza a doua, la 0-0, (un meci egal ne anula orice șansă), când nimic în jocul nostru un mergea, Radu a luat jocul pe contul lui, trăgând toată echipa după el. Până astăzi nu știu și mi-e frică să socotesc câți kilometri a alergat în acel joc, cate mingi a cărat din 16 în 16. Datorită lui, restul echipei s-a trezit, câștigând cu 2-0 (Dumitrache, la primul gol în echipa națională, și arădeanul Domide). În următorul meci, pe Wembley, Radu a condus o echipa de copii la un extraordinar 1-1 cu campioana mondială Anglia (în acel meci, în repriza a doua, s-a născut temporizarea). Radu a fost în teren la victoria cu 1-0, în Elveția (la numai o lună după o operație de apendicită!), la victoria contra Portugaliei și egalul cu Grecia la București, rezultate care au trimis echipa României la CM Mexico 1970 dintr-o grupă care părea imposibilă. Au urmat trei meciuri la CM 1970, la Guadalajara. În meciul cu Anglia (0-1), Radu a "adormit" complet jocul englezilor și am fost foarte aproape de un meci egal (dacă portarul și un fundaș n-ar fi greșit…) În meciul cu Cehoslovacia (2-1), fiind conduși cu 0-1, Radu "temporizatorul" și-a schimbat complet stilul de joc, împingând echipa în atac și fiind autorul a două excepționale pase de gol către rapidistul Neagu, care, la prima, a marcat și, la a doua, a obținut un penalti, înscris de Dumitrache. În meciul cu Brazilia (2-3), după un început catastrofal și 0-2, Radu a fost printre primii care s-au trezit din șoc , organizând meciul la mijlocul terenului, echilibrând jocul și, în final, chiar dominând o echipă pe care mulți o consideră cea mai bună echipă națională a tuturor timpurilor. Radu a mai participat la campania care ne-a dus în sferturile CE 1972 jucând în total 42 de meciuri în echipa națională. După 1976, Radu a jucat la Hunedoara, apoi a fost antrenor în Elveția și Turcia. Voi încheia citând cuvintele antrenorului prof. Angelo Niculescu, rostite atunci când un cor urlător de ziariști (nu, Florin Călinescu încă nu era ziarist) cerea scoaterea lui Radu din echipă: "Eu, când hotărăsc ce echipă va juca, în primul rând trec în dreptul tricoului cu numărul 10 numele lui Radu Nunweiller și apoi mai caut încă zece jucători."
Face parte dintr-o familie celebră de fotbaliști, fiind 7 frați fotbaliști: Costică, Dumitru, Ion, Lică, Victor, Radu și Eduard.
În el am văzut, practic, trei tipuri diferite de jucător. În anii începutului de carieră, până prin 1966, stilul de joc al echipei era apărare de fier și goluri marcate pe contraatacuri, iar cel care a lansat contraatacurile a fost Radu. După 1968 echipa a adoptat un joc spectaculos și ofensiv, căutând golul. Cel care a împins echipa în atac a fost Radu. Și exact în aceeași perioadă și cu aceiași coechipieri, la echipa națională, Radu a fost principalul exponent al temporizării jocului, pentru că așa i-a cerut să joace antrenorul Angelo Niculescu. Temporizarea (stil de joc urât, poate, dar care ne-a dus la CM 1970 și la rezultate bune în fața unor echipe superioare) s-a bazat, practic, pe doi factori: pasele precise ale lui Radu, care găseau întotdeauna un coechipier liber, și capacitatea lui Radu de a fi mereu demarcat pentru a primi pasele coechipierilor. (A fi mereu demarcat presupune un enorm efort, alergatură și risipă de energie.) Radu a jucat la Dinamo din 1963 până în 1976, cucerind 5 campionate (1964, 1965, 1971, 1973, 1975) și o cupă (1964). Debutul lui ca titular a fost cu totul deosebit. În primavara lui 1964, pe la mijlocul returului, Dinamo era lideră dar trecea printr-o criză de formă, fiind urmărită de Rapid. Exact înaintea meciului direct cu Rapid, ne-am trezit fără echipă, cu Ene, Varga, Gergely, Țârcovnicu și Unguroiu absenți (fiecare din motivele lui) și cu Pârcălab într-o pasă proastă. Și marele antrenor Traian Ionescu a avut curajul și inspirația de a trimite în teren, în acel meci decisiv, un necunoscut pe nume Radu Nunweiller. Cu tupeul caracteristic fraților mai mari și cu siguranța unui jucător experimentat (avea 19 ani!) Radu a preluat coordonarea jocului, l-a repus în formă pe Pârcălab, a marcat un gol și a fost unul dintre principalii eroi ai victoriei cu 5-2 (scor cunoscut?) asupra Rapidului. A urmat un galop de sănătate cu victorii până la sfârșitul campionatului și cu un dramatic 5-3 în finala cupei cu Steaua (Radu a marcat un gol in finală). Cu trei frați Nunweiller în echipă, Dinamo a mai cucerit un titlu în 1965. În 1967, Radu a debutat în echipa națională jucând două meciuri alături de fratele mai mare, Nelu. Și în plină urcare... hepatita !! Radu a lipsit tot sezonul 1967-68 nefiind părtaș la cucerirea cupei (3-1 cu Rapid, în finala în care eroi au fost Nelu Nunweiller și Lucescu). Pentru Dinamo, a fost un an critic, anul schimbului de generații. Noua gardă era în ascensiune: Dinu, Dumitrache, Boc și Lucescu își găseau loc în echipă și băteau la poarta echipei naționale. Și Radu un era! (Cel care i-a suplinit postul a fost Varga.) A revenit în toamna lui 1968 și, ca un adevărat Nunweiller, a intrat direct în ritmul jocului, fără nici o perioadă de refacere. Chemat imediat la echipa națională de antrenorul Angelo Niculescu, Radu a redebutat într-un meci cu Anglia (0-0, la București). Meciul următor, pentru calificarea la CM, a fost un meci critic, cu Elveția, la București. Echipa noastră a început meciul complexată și nu e de mirare: cu un an și jumatăte în urmă, elvețienii ne trăseseră un 7-1 usturător. În repriza a doua, la 0-0, (un meci egal ne anula orice șansă), când nimic în jocul nostru un mergea, Radu a luat jocul pe contul lui, trăgând toată echipa după el. Până astăzi nu știu și mi-e frică să socotesc câți kilometri a alergat în acel joc, cate mingi a cărat din 16 în 16. Datorită lui, restul echipei s-a trezit, câștigând cu 2-0 (Dumitrache, la primul gol în echipa națională, și arădeanul Domide). În următorul meci, pe Wembley, Radu a condus o echipa de copii la un extraordinar 1-1 cu campioana mondială Anglia (în acel meci, în repriza a doua, s-a născut temporizarea). Radu a fost în teren la victoria cu 1-0, în Elveția (la numai o lună după o operație de apendicită!), la victoria contra Portugaliei și egalul cu Grecia la București, rezultate care au trimis echipa României la CM Mexico 1970 dintr-o grupă care părea imposibilă. Au urmat trei meciuri la CM 1970, la Guadalajara. În meciul cu Anglia (0-1), Radu a "adormit" complet jocul englezilor și am fost foarte aproape de un meci egal (dacă portarul și un fundaș n-ar fi greșit…) În meciul cu Cehoslovacia (2-1), fiind conduși cu 0-1, Radu "temporizatorul" și-a schimbat complet stilul de joc, împingând echipa în atac și fiind autorul a două excepționale pase de gol către rapidistul Neagu, care, la prima, a marcat și, la a doua, a obținut un penalti, înscris de Dumitrache. În meciul cu Brazilia (2-3), după un început catastrofal și 0-2, Radu a fost printre primii care s-au trezit din șoc , organizând meciul la mijlocul terenului, echilibrând jocul și, în final, chiar dominând o echipă pe care mulți o consideră cea mai bună echipă națională a tuturor timpurilor. Radu a mai participat la campania care ne-a dus în sferturile CE 1972 jucând în total 42 de meciuri în echipa națională. După 1976, Radu a jucat la Hunedoara, apoi a fost antrenor în Elveția și Turcia. Voi încheia citând cuvintele antrenorului prof. Angelo Niculescu, rostite atunci când un cor urlător de ziariști (nu, Florin Călinescu încă nu era ziarist) cerea scoaterea lui Radu din echipă: "Eu, când hotărăsc ce echipă va juca, în primul rând trec în dreptul tricoului cu numărul 10 numele lui Radu Nunweiller și apoi mai caut încă zece jucători."
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
Ion Nunweiller
Ion Nunweiller este un fotbalist român, care a jucat la Echipa naţională de fotbal a României.
La vârsta de 14 ani juca la Progresul ICAS Bucureşti. Din 1951 a trecut la Dinamo Bucuresti (debut in Divizia A pe 12 august 1956, Dinamo Buc. - Dinamo Bacau 2 - 1), unde a activat intreaga cariera pina in 1972, cu doua perioade de intrerupere: in 1956 la Dinamo si 1968-1970 la Fenerbahce, in Turcia, unde in 1970 a cucerit eventul campionat-cupa. Inzestrat cu deosebite calitati fizice si morale a reprezentat tipul aparatorului-luptator, bun acroser, excelent la jocul de cap, sigur in deposedarea adversarului, ambitios si tenace. De la el si de la fratele sau Lica provine porecla "cainele rosu", preluata mai tiirziu de clubul dinamovist. A fost un veritabil stilp al apararii dinamoviste si al nationalei in cele 40 de meciuri in care a imbracat tricoul cu nr. 3. printre marile sale performante, a jucator, se inscriu 5 titluri si 3 cupe (279 jocuri/19 goluri in prima noastra divizie, 26/3 in cupele europene). Ca antrenor s-a afirmat relativ repede, reusind chiar in primul an la conducerea tehnica a lui Dinamo, in 1972-1973, sa cistige titlul. In continuare a activat in cuplu cu Nicusor, tot la Dinamo, cistigand in in urmatorii doi ani, inca un titlu, performanta pe care a repetat-o si in 1977, ca antrenor principal la Dinamo. Din 1979 a lucrat la echipele nationale de juniori din cadrul F.C. Luceafarul contribuind la formarea unor valoroase promotii de jucatori. Dupa citeva escale fara ecou la Gloria Bistrita (1981-1983), Corvinul (1984-1986), Flacara Moreni (1986-1989 unde a antrenat echipa mare in timp ce fratele sau, Victor Nunweiller, a antrenat echipa mica) si F.C. Arges (1990-1991),a ajuns pe banca echipei turce Bursaspor. A urmat apoi Ceahlaul, pe care, in 1993, a promovat-o in prima divizie.
Dupa o scurta retragere a preluat echipa feminina (1996-1998), iar in 1998, F.C. Baia Mare. După 1999 s-a retras, devenind consilier la Dinamo.
La vârsta de 14 ani juca la Progresul ICAS Bucureşti. Din 1951 a trecut la Dinamo Bucuresti (debut in Divizia A pe 12 august 1956, Dinamo Buc. - Dinamo Bacau 2 - 1), unde a activat intreaga cariera pina in 1972, cu doua perioade de intrerupere: in 1956 la Dinamo si 1968-1970 la Fenerbahce, in Turcia, unde in 1970 a cucerit eventul campionat-cupa. Inzestrat cu deosebite calitati fizice si morale a reprezentat tipul aparatorului-luptator, bun acroser, excelent la jocul de cap, sigur in deposedarea adversarului, ambitios si tenace. De la el si de la fratele sau Lica provine porecla "cainele rosu", preluata mai tiirziu de clubul dinamovist. A fost un veritabil stilp al apararii dinamoviste si al nationalei in cele 40 de meciuri in care a imbracat tricoul cu nr. 3. printre marile sale performante, a jucator, se inscriu 5 titluri si 3 cupe (279 jocuri/19 goluri in prima noastra divizie, 26/3 in cupele europene). Ca antrenor s-a afirmat relativ repede, reusind chiar in primul an la conducerea tehnica a lui Dinamo, in 1972-1973, sa cistige titlul. In continuare a activat in cuplu cu Nicusor, tot la Dinamo, cistigand in in urmatorii doi ani, inca un titlu, performanta pe care a repetat-o si in 1977, ca antrenor principal la Dinamo. Din 1979 a lucrat la echipele nationale de juniori din cadrul F.C. Luceafarul contribuind la formarea unor valoroase promotii de jucatori. Dupa citeva escale fara ecou la Gloria Bistrita (1981-1983), Corvinul (1984-1986), Flacara Moreni (1986-1989 unde a antrenat echipa mare in timp ce fratele sau, Victor Nunweiller, a antrenat echipa mica) si F.C. Arges (1990-1991),a ajuns pe banca echipei turce Bursaspor. A urmat apoi Ceahlaul, pe care, in 1993, a promovat-o in prima divizie.
Dupa o scurta retragere a preluat echipa feminina (1996-1998), iar in 1998, F.C. Baia Mare. După 1999 s-a retras, devenind consilier la Dinamo.
miercuri, 19 ianuarie 2011
Nicolae Negrilă
Ca jucător
Debut în anul 1969, în echipa de juniori a Universităţii Craiova. [1]
1974-1988: jucător la Universitatea Craiova. A debutat la 19 iunie 1974, în meciul care a consfinţit câştigarea primului titlu pentru Ştiinţa, 0-0 la Petrolul Ploieşti.
La 27 august 1980 a debutat în echipa naţională a României, în meciul câştigat de aceasta cu 4-1 împotriva Iugoslaviei, meci din Cupa Balcanică[2]. A participat cu aceasta la turneul final al campionatului european de fotbal din 1984 din Franţa.
Între anii 1988-1990 a fost jucător la Jiul Petroşani.
Momentul culminant al carierei sale de fotbalist l-a constituit înscrierea, la 16 martie 1983, a golului câştigător în partida cu FC Kaiserslautern, în minutul 82. Universitatea a câştigat astfel cu 1-0 acasă (după ce pierduse cu 3-2 în meciul tur, 3-0 la pauză), calificându-se astfel, în premieră pentru o echipă românească, în semifinalele unei cupe europene (UEFA). Din păcate, pentru cumul de cartonaşe galbene, Negrilă nu a jucat în returul decisiv al semifinalei cu Benfica Lisabona.
Nicolae Negrilă s-a consacrat la Universitatea ca fundaş dreapta valoros, deosebit de tenace, având calităţi fotbalistice de excepţie.
[modifică] Ca antrenor
1990/1991: antrenor secund la Universitatea Craiova (a câştigat Campionatul şi Cupa României la fotbal).
1993: antrenor la Constructorul Craiova (a promovat în divizia "B").
2001/2002: antrenor secund la Extensiv Craiova (antrenor principal: Sorin Cârţu) (divizia "B").
2002/2003: antrenor principal la Gilortul Târgu Cărbuneşti (divizia "B").
2003: antrenor secund la Electro Craiova (divizia "B").
2004-2005: antrenor la Senaco Novaci (divizia "C").
[modifică] Palmares
* Meciuri / goluri în Divizia A: 377 / 15
* Meciuri / goluri echipa naţională: 28 / 1
* Meciuri / goluri cupele europene: 46 / 1
* 3 titluri de campion al României la fotbal cu Universitatea Craiova (1974, 1980, 1981).
* 3 Cupe ale României cu Universitatea Craiova (1977, 1978, 1983).
* Cupa şi campionatul (event) ca antrenor secund la Universitatea Craiova în sezonul 1990/91.
Debut în anul 1969, în echipa de juniori a Universităţii Craiova. [1]
1974-1988: jucător la Universitatea Craiova. A debutat la 19 iunie 1974, în meciul care a consfinţit câştigarea primului titlu pentru Ştiinţa, 0-0 la Petrolul Ploieşti.
La 27 august 1980 a debutat în echipa naţională a României, în meciul câştigat de aceasta cu 4-1 împotriva Iugoslaviei, meci din Cupa Balcanică[2]. A participat cu aceasta la turneul final al campionatului european de fotbal din 1984 din Franţa.
Între anii 1988-1990 a fost jucător la Jiul Petroşani.
Momentul culminant al carierei sale de fotbalist l-a constituit înscrierea, la 16 martie 1983, a golului câştigător în partida cu FC Kaiserslautern, în minutul 82. Universitatea a câştigat astfel cu 1-0 acasă (după ce pierduse cu 3-2 în meciul tur, 3-0 la pauză), calificându-se astfel, în premieră pentru o echipă românească, în semifinalele unei cupe europene (UEFA). Din păcate, pentru cumul de cartonaşe galbene, Negrilă nu a jucat în returul decisiv al semifinalei cu Benfica Lisabona.
Nicolae Negrilă s-a consacrat la Universitatea ca fundaş dreapta valoros, deosebit de tenace, având calităţi fotbalistice de excepţie.
[modifică] Ca antrenor
1990/1991: antrenor secund la Universitatea Craiova (a câştigat Campionatul şi Cupa României la fotbal).
1993: antrenor la Constructorul Craiova (a promovat în divizia "B").
2001/2002: antrenor secund la Extensiv Craiova (antrenor principal: Sorin Cârţu) (divizia "B").
2002/2003: antrenor principal la Gilortul Târgu Cărbuneşti (divizia "B").
2003: antrenor secund la Electro Craiova (divizia "B").
2004-2005: antrenor la Senaco Novaci (divizia "C").
[modifică] Palmares
* Meciuri / goluri în Divizia A: 377 / 15
* Meciuri / goluri echipa naţională: 28 / 1
* Meciuri / goluri cupele europene: 46 / 1
* 3 titluri de campion al României la fotbal cu Universitatea Craiova (1974, 1980, 1981).
* 3 Cupe ale României cu Universitatea Craiova (1977, 1978, 1983).
* Cupa şi campionatul (event) ca antrenor secund la Universitatea Craiova în sezonul 1990/91.
luni, 17 ianuarie 2011
Dorinel Munteanu
Încă de la vârsta de 14 ani juca la seniori pentru FC Oravița, în Divizia a treia. Pe atunci, sub regimul comunist, exista o regulă care impunea ca fiecare echipă de seniori să includă și doi jucători care au sub 18 ani.
„Pe mine m-au vrut încă de când aveam 14 ani. În ciuda marilor greutăți pe care le aveam în plan personal, căci tatal meu de-abia decedase, m-am impus la Oravița. În cele din urmă, asta s-a dovedit a fi rampa mea de lansare spre cariera internațională de mai târziu”, spune Dorinel Munteanu.[necesită citare]
[modifică] 1985-1993, Ascensiunea în România
* 1986-1987 - Metalul Bocșa: locul 13, în Divizia B
* 1987-1988 - CSM Reșița: locul 5, în Divizia B
* 1988-1989 - FC Olt Scornicești: locul 8, în Divizia A, 31 de meciuri, 2 goluri
* 1989-1990 - FC Olt Scornicești: locul 17, în Divizia A, 2 meciuri, 0 goluri
* 1989-1990 - FC Inter Sibiu: locul 6, în Divizia A, 14 meciuri, 0 goluri
* 1990-1991 - FC Inter Sibiu: locul 4, în Divizia A, 33 de meciuri, 7 goluri
La vârsta de 17 ani, se transferă de la Oravița la Metalul Bocșa, în divizia secundă. Dorința de a ajunge cât mai departe, îl face pe Dorinel să se despartă și de această echipă și să se mute la CSM Reșița, echipă aflată tot în divizia a doua, dar care avea un lot mai valoros. Cele trei echipe la care a evoluat "Munti" în această primă fază a carierei sale fotbalistice aveau toate un numitor comun: apropierea de casă, de care jucătorul nu era pregătit să se despartă.
Dorința de afirmare îl face până la urmă să se mute la FC Olt Scornicești, pentru care joacă, la 21 august 1988, primul meci al său în Divizia A. Scorniceștiul este, de altfel, orașul natal al dictatorului Nicolae Ceaușescu.
După un an la FC Olt, se transferă la echipa reprezentativă a orașului Sibiu, FC Inter Sibiu, echipă pentru care joacă două sezoane. În perioada în care Dorinel joacă pentru această echipă, prim-secretarul Sibiului este unul dintre fiii lui Nicolae Ceaușescu, Nicu.
[modifică] 1991-1993, Dinamo București
* 1991-1992 - Dinamo București: locul 1, în Divizia A, 33 de meciuri, 12 goluri
* 1992-1993 - Dinamo București: locul 2, în Divizia A, 34 de meciuri, 15 goluri
Joacă două sezoane pentru Dinamo București, unul dintre cele mai titrate cluburi de fotbal din România. Sezonul 1991-1992 este unul special pentru Dinamo, echipa reușind să câștige campionatul fără nici o înfrângere. Dorinel își aduce aportul la câștigarea titlului, înscriind 12 goluri în 33 de meciuri.
În această perioadă, din echipa lui Dinamo mai fac parte alte nume celebre ale fotbalului românesc: Bogdan Stelea, Ionuț Lupescu, Ioan Ovidiu Sabău, Dănuț Lupu, Florin Răducioiu, Florin Prunea, Gheorghe Mihali, Viorel Moldovan. Alături de aceștia, Dorinel joacă în sezonul 1991-1992 4 meciuri în Cupa UEFA, marcând un gol, precum și patru meciuri în Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1992-1993.
[modifică] 1993-1995, Belgia
* 1993-1994 - CS Cercle Brugge: locul 12 in Liga I, 34 de meciuri, 7 goluri
* 1994-1995 - CS Cercle Brugge: locul 15 in Liga I, 31 de meciuri, 5 goluri
Dorinel părăsește țara în anul 1993 și joacă pentru Cercle Brugge. În primul sezon înafara țării este desemnat "cel mai bun jucător al Belgiei".
Pierde finala Cupei Belgiei, care în acel an este disputată în fața rivalei Club Brugge KV.
[modifică] 1995-1999, Transfer în Bundesliga
* 1995-1996 - 1. Fußball Club Köln: locul 12 în Liga I, 33 de meciuri, 4 goluri
* 1996-1997 - 1. Fußball Club Köln: locul 10 în Liga I, 31 de meciuri, 4 goluri
* 1997-1998 - 1. Fußball Club Köln: locul 17 în Liga I (retrogradant), 33 de meciuri, 3 goluri
* 1998-1999 - 1. Fußball Club Köln: locul 10 în Liga II, 32 de meciuri, 7 goluri
Este adus de către Morten Olsen în Germania, la FC Köln. După trei sezoane în prima divizie germană, clubul retrogradează în divizia secundă, moment în care Dorinel dorește să se despartă de echipă. În ciuda ofertelor din campionatele Spaniei și Angliei, jucătorul este declarat netransferabil de către gruparea germană.
[modifică] 1999-2003, VFL Wolfsburg
* 1999-2000 - VfL Wolfsburg: locul 7 în Liga I, 22 de meciuri, 3 goluri
* 2000-2001 - VfL Wolfsburg: locul 9 în Liga I, 24 de meciuri, 3 goluri
* 2001-2002 - VfL Wolfsburg: locul 10 în Liga I, 33 de meciuri, 3 goluri
* 2002-2003 - VfL Wolfsburg: locul 8 în Liga I, 18 meciuri, 2 goluri
* 2003-2004 - VfL Wolfsburg: locul 10 in liga I, 4 meciuri, 0 goluri
Cei de la FC Köln îi permit să plece abia în anul 1999, când Dorinel alege ca destinație echipa VfL Wolfsburg, pentru care joacă până în anul 2003.
În primul sezon pentru VfL Wolfsburg, Munteanu joacă 3 meciuri în Cupa UEFA.
[modifică] 2003, Întoarcerea în țară
* 2003-2004 - Steaua București: locul 2 în Divizia A, 5 meciuri, 1 gol
* 2004-2005 - Steaua București: locul 1 în divizia A, 28 de meciuri, 1 gol
* 2005-2006 - CFR Cluj: locul 5 în Liga I, 21 meciuri, 0 goluri
* 2006-2007 - CFR Cluj: locul 3 in Liga I, 5 meciuri, 0 goluri
* 2006-2007 - FC Argeș Pitești: locul 16 în Liga I, 3 meciuri, 0 goluri
* 2007-2008 - FC Vaslui: locul 7 in Liga I, 16 meciuri, 0 goluri
Anul 2003 marchează întoarcerea "Neamțului" în țară. Munteanu joacă două sezoane pentru Steaua București, alături de care câștigă campionatul României în sezonul 2004-2005. În același sezon joacă 11 meciuri pentru Steaua în Cupa UEFA.
Își continuă cariera la CFR Cluj, de această dată fiind antrenor și jucător. Ajunge în finala Cupei UEFA Intertoto în anul 2005. Din păcate pentru Dorinel, Clujul se înclină în fața francezilor de la RC Lens: după ce reușesc un 1-1 în tur, clujenii pierd al doilea meci cu scorul de 1-3.
După două sezoane la CFR Cluj, "Munti" încearcă să facă imposibilul și să salveze de la retrogradare echipa FC Argeș, aflată, în momentul în care Dorinel o preia, undeva în josul clasamentului Ligii I. Nu reușește acest lucru și este nevoit să plece.
Între 2007 și 2008 a evoluat la FC Vaslui unde, la fel ca la Cluj sau Pitești, pe lângă rolul de antrenor l-a avut și pe cel de jucător.
„Pe mine m-au vrut încă de când aveam 14 ani. În ciuda marilor greutăți pe care le aveam în plan personal, căci tatal meu de-abia decedase, m-am impus la Oravița. În cele din urmă, asta s-a dovedit a fi rampa mea de lansare spre cariera internațională de mai târziu”, spune Dorinel Munteanu.[necesită citare]
[modifică] 1985-1993, Ascensiunea în România
* 1986-1987 - Metalul Bocșa: locul 13, în Divizia B
* 1987-1988 - CSM Reșița: locul 5, în Divizia B
* 1988-1989 - FC Olt Scornicești: locul 8, în Divizia A, 31 de meciuri, 2 goluri
* 1989-1990 - FC Olt Scornicești: locul 17, în Divizia A, 2 meciuri, 0 goluri
* 1989-1990 - FC Inter Sibiu: locul 6, în Divizia A, 14 meciuri, 0 goluri
* 1990-1991 - FC Inter Sibiu: locul 4, în Divizia A, 33 de meciuri, 7 goluri
La vârsta de 17 ani, se transferă de la Oravița la Metalul Bocșa, în divizia secundă. Dorința de a ajunge cât mai departe, îl face pe Dorinel să se despartă și de această echipă și să se mute la CSM Reșița, echipă aflată tot în divizia a doua, dar care avea un lot mai valoros. Cele trei echipe la care a evoluat "Munti" în această primă fază a carierei sale fotbalistice aveau toate un numitor comun: apropierea de casă, de care jucătorul nu era pregătit să se despartă.
Dorința de afirmare îl face până la urmă să se mute la FC Olt Scornicești, pentru care joacă, la 21 august 1988, primul meci al său în Divizia A. Scorniceștiul este, de altfel, orașul natal al dictatorului Nicolae Ceaușescu.
După un an la FC Olt, se transferă la echipa reprezentativă a orașului Sibiu, FC Inter Sibiu, echipă pentru care joacă două sezoane. În perioada în care Dorinel joacă pentru această echipă, prim-secretarul Sibiului este unul dintre fiii lui Nicolae Ceaușescu, Nicu.
[modifică] 1991-1993, Dinamo București
* 1991-1992 - Dinamo București: locul 1, în Divizia A, 33 de meciuri, 12 goluri
* 1992-1993 - Dinamo București: locul 2, în Divizia A, 34 de meciuri, 15 goluri
Joacă două sezoane pentru Dinamo București, unul dintre cele mai titrate cluburi de fotbal din România. Sezonul 1991-1992 este unul special pentru Dinamo, echipa reușind să câștige campionatul fără nici o înfrângere. Dorinel își aduce aportul la câștigarea titlului, înscriind 12 goluri în 33 de meciuri.
În această perioadă, din echipa lui Dinamo mai fac parte alte nume celebre ale fotbalului românesc: Bogdan Stelea, Ionuț Lupescu, Ioan Ovidiu Sabău, Dănuț Lupu, Florin Răducioiu, Florin Prunea, Gheorghe Mihali, Viorel Moldovan. Alături de aceștia, Dorinel joacă în sezonul 1991-1992 4 meciuri în Cupa UEFA, marcând un gol, precum și patru meciuri în Cupa Campionilor Europeni în sezonul 1992-1993.
[modifică] 1993-1995, Belgia
* 1993-1994 - CS Cercle Brugge: locul 12 in Liga I, 34 de meciuri, 7 goluri
* 1994-1995 - CS Cercle Brugge: locul 15 in Liga I, 31 de meciuri, 5 goluri
Dorinel părăsește țara în anul 1993 și joacă pentru Cercle Brugge. În primul sezon înafara țării este desemnat "cel mai bun jucător al Belgiei".
Pierde finala Cupei Belgiei, care în acel an este disputată în fața rivalei Club Brugge KV.
[modifică] 1995-1999, Transfer în Bundesliga
* 1995-1996 - 1. Fußball Club Köln: locul 12 în Liga I, 33 de meciuri, 4 goluri
* 1996-1997 - 1. Fußball Club Köln: locul 10 în Liga I, 31 de meciuri, 4 goluri
* 1997-1998 - 1. Fußball Club Köln: locul 17 în Liga I (retrogradant), 33 de meciuri, 3 goluri
* 1998-1999 - 1. Fußball Club Köln: locul 10 în Liga II, 32 de meciuri, 7 goluri
Este adus de către Morten Olsen în Germania, la FC Köln. După trei sezoane în prima divizie germană, clubul retrogradează în divizia secundă, moment în care Dorinel dorește să se despartă de echipă. În ciuda ofertelor din campionatele Spaniei și Angliei, jucătorul este declarat netransferabil de către gruparea germană.
[modifică] 1999-2003, VFL Wolfsburg
* 1999-2000 - VfL Wolfsburg: locul 7 în Liga I, 22 de meciuri, 3 goluri
* 2000-2001 - VfL Wolfsburg: locul 9 în Liga I, 24 de meciuri, 3 goluri
* 2001-2002 - VfL Wolfsburg: locul 10 în Liga I, 33 de meciuri, 3 goluri
* 2002-2003 - VfL Wolfsburg: locul 8 în Liga I, 18 meciuri, 2 goluri
* 2003-2004 - VfL Wolfsburg: locul 10 in liga I, 4 meciuri, 0 goluri
Cei de la FC Köln îi permit să plece abia în anul 1999, când Dorinel alege ca destinație echipa VfL Wolfsburg, pentru care joacă până în anul 2003.
În primul sezon pentru VfL Wolfsburg, Munteanu joacă 3 meciuri în Cupa UEFA.
[modifică] 2003, Întoarcerea în țară
* 2003-2004 - Steaua București: locul 2 în Divizia A, 5 meciuri, 1 gol
* 2004-2005 - Steaua București: locul 1 în divizia A, 28 de meciuri, 1 gol
* 2005-2006 - CFR Cluj: locul 5 în Liga I, 21 meciuri, 0 goluri
* 2006-2007 - CFR Cluj: locul 3 in Liga I, 5 meciuri, 0 goluri
* 2006-2007 - FC Argeș Pitești: locul 16 în Liga I, 3 meciuri, 0 goluri
* 2007-2008 - FC Vaslui: locul 7 in Liga I, 16 meciuri, 0 goluri
Anul 2003 marchează întoarcerea "Neamțului" în țară. Munteanu joacă două sezoane pentru Steaua București, alături de care câștigă campionatul României în sezonul 2004-2005. În același sezon joacă 11 meciuri pentru Steaua în Cupa UEFA.
Își continuă cariera la CFR Cluj, de această dată fiind antrenor și jucător. Ajunge în finala Cupei UEFA Intertoto în anul 2005. Din păcate pentru Dorinel, Clujul se înclină în fața francezilor de la RC Lens: după ce reușesc un 1-1 în tur, clujenii pierd al doilea meci cu scorul de 1-3.
După două sezoane la CFR Cluj, "Munti" încearcă să facă imposibilul și să salveze de la retrogradare echipa FC Argeș, aflată, în momentul în care Dorinel o preia, undeva în josul clasamentului Ligii I. Nu reușește acest lucru și este nevoit să plece.
Între 2007 și 2008 a evoluat la FC Vaslui unde, la fel ca la Cluj sau Pitești, pe lângă rolul de antrenor l-a avut și pe cel de jucător.
sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Viorel Moldovan
Viorel Moldovan (n. 8 iulie 1972, Bistrița, România) este un fost jucător de fotbal român, în prezent antrenor. A jucat pe poziția de atacant și era supranumit Moldo-Gol. Are ca palmares: Cupa României (2006) cu Rapid București, titlul de campion al Elveției (1998) cu Grasshoppers Zurich, campion al Franței (2001) cu FC Nantes. A debutat în Divizia A la data 21 octombrie 1990 în meciul Petrolul Ploiești – Gloria Bistrița 1-0.
Cariera de antrenor și-a început-o la FC Vaslui, echipă pe care a pregătit-o pentru 19 meciuri din sezonul 2008-2009. În stagiunea 2009-2010 a antrenat echipa FC Brașov.
Cariera de antrenor și-a început-o la FC Vaslui, echipă pe care a pregătit-o pentru 19 meciuri din sezonul 2008-2009. În stagiunea 2009-2010 a antrenat echipa FC Brașov.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)