Gheorghe Hagi a început să joace fotbal la vârsta de 10 ani, la Farul Constanța, echipă la care a și debutat în Divizia A, la 17 ani[1]. În cariera sa, Hagi a mai evoluat la Sportul Studențesc, Steaua București (cu care a câștigat trei titluri de campion al României, două Cupe și Supercupa Europei, în perioada 1987-1990), Real Madrid, Brescia, Barcelona și Galatasaray (patru titluri de campion al Turciei, o Cupă UEFA și o Supercupă a Europei)[1]. La echipa națională, Hagi a reușit să bifeze 125 de prezențe, cu 35 de goluri marcate[1].
Ca jucător, Hagi a fost un purtător clasic de număr 10 (conducător de joc) care se remarca în teren prin claritatea paselor trimise către atacanți și șuturile nimicitoare la poartă, atunci când se afla el însuși în poziție de finalizare. Câteva din golurile sale au intrat în istoria fotbalului. Hagi își depășea ușor adversarii prin dribling și găsea deseori de unul singur soluția de rezolvare a unui meci. Deși nu excela la capitolul viteză, se orienta excelent în teren și reușea să fie prezent în cele mai bune poziții, care îi permiteau fie să paseze decisiv, fie să șuteze de la distanță.
Hagi era și un excelent executant de lovituri libere, înscriind numeroase goluri din poziții fixe.
Cariera lui Hagi ca jucător profesionist (sau semi-profesionist - în cazul regimului comunist) poate fi împărțită în mai multe perioade:
1. 1982-1983: debutul. Hagi este remarcat la nivel de juniori, debutează în Divizia A și la echipa Națională.
2. 1983-1988: consacrarea la nivel național, jucând la 2 echipe bucureștene de top. Mai ales la Sportul Studențesc, unde juca rol de "copil teribil", Hagi face câteva meciuri de-a dreptul senzaționale, contribuind decisiv în 1985 la câștigarea titlului de vicecampioni (cea mai bună performanță de până azi a clubului din Regie).
3. 1988-1990: consacrarea la nivel internațional. Hagi joacă o semifinală (în 1988) și o finală de Cupa Campionilor în 1989 (fiind desemnat al doilea jucător ca valoare din competiție, după Marco van Basten) și participă cu România la Cupa Mondială din 1990 - Italia.
4. 1990-1998: anii de maturitate. Hagi este liderul incontestabil al echipei României și contribuie decisiv la cele mai mari succese din istoria Naționalei.
5. 1998-2001: perioada târzie, marcată de o anumită labilitate psihică rezultată, probabil, și din stresul acumulat de-a lungul timpului. Din evenimentele "ciudate" ale acestei perioade putem aminti prima retragere din echipa națională din 1998), decizie asupra căreia Hagi va reveni în 1999 și conflictele tot mai dese cu arbitrii. Hagi a fost eliminat în 2 meciuri foarte importante, finala UEFA din 2000 (câștigată de Galatasaray) și sfertul de finală de la Campionatul European 2000 (pierdut de România, 0-2 cu Italia) și a provocat un scandal imens în Turcia, în 2001, când a fost pe punctul de a bate un arbitru, fiind suspendat 6 etape pentru acest lucru.
În ciuda finalului de carieră, în general Hagi a fost totuși un jucător fair-play, care era penalizat foarte rar de arbitri.
[modifică] Cluburi
* 1978 - 1983 - Farul Constanța - Meciuri jucate: 18 - Goluri : 17
* 1983 - Universitatea Craiova (0 / 0)
* 1983 - 1986 - Sportul Studențesc - Meciuri jucate: 108 - Goluri: 58
* 1986 - 1990 - FC Steaua București - Meciuri jucate: 97 - Goluri: 76
* 1990 - 1992 - Real Madrid - Meciuri jucate: 64 - Goluri: 19
* 1992 - 1994 - Brescia FC - Meciuri jucate: 60 - Goluri: 14
* 1994 - 1996 - FC Barcelona - Meciuri jucate: 36 - Goluri: 7
* 1996 - 2001 - Galatasaray S.K. - Meciuri jucate: 167 - Goluri: 79.
[modifică] Națională
Hagi a debutat la echipa națională la vârsta de 18 ani, pe 10 august 1983 la Oslo, în meciul amical Norvegia - România. Până atunci jucase pentru România în echipa de juniori sub 16 ani (4 meciuri), echipa de juniori sub 17 ani (13 meciuri, 1 gol), echipa de juniori sub 18 ani (32 meciuri, 9 goluri) și echipa olimpică (4 meciuri).
În 1985, pe 16 octombrie, Mircea Lucescu, pe atunci antrenor al echipei naționale, l-a desemnat pentru prima oară pe Hagi căpitan al echipei naționale. Hagi avea doar 20 de ani și meciul, disputat pe stadionul 23 August împotriva Irlandei de Nord, era decisiv pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic - 1986. Evoluția lui Hagi a fost foarte ștearsă și mulți au criticat la acea vreme decizia lui Lucescu. Cert este că vreme de câțiva ani căpitanul "de drept" al echipei naționale a devenit portarul Silviu Lung, un jucător mult mai matur și mai experimentat decât Hagi. Totuși, după retragerea lui Silviu Lung (în 1990), Hagi a devenit repede căpitanul de drept al naționalei. A fost de 65 de ori căpitanul echipei naționale, conducând din teren echipa României la 2 Cupe Mondiale (1994 - USA și 1998 - Franța) și la 2 Campionate Europene (1996 - Anglia și 2000 - Belgia și Olanda).
De asemenea, a mai participat cu România și la Campionatul European din 1984 - Franța (ca rezervă) și la Cupa Mondială din 1990 - Italia (ca titular). Pe 24 aprilie 2001 Gheorghe Hagi se retrage din echipa națională de fotbal României. La ultimul meci al lui Hagi pentru România au participat 80.000 de fani din toată țara.
[modifică] Antrenor
Prima tentativă ca antrenor a lui Hagi a fost la echipa națională în 2001, unde a deținut postul timp de cinci luni. În toamna lui 2003 a fost antrenor pentru scurt timp la Bursaspor, iar din martie 2004 a fost antrenor la Galatasaray timp de un an după care și-a dat demisia. A fost manager general al echipei FCU Politehnica Timișoara in returul campionatului diviziei A 2005-2006 dându-și din nou demisia.
În rezumat:
* 2001: Naționala de fotbal a României
o 5 septembrie: Ungaria - Romania 0-2 (preliminariile CM 2002)
o 6 octombrie: Romania - Georgia 1-1 (preliminariile CM 2002)
o 10 noiembrie: Slovenia - Romania 2-1 (baraj pentru calificarea la CM 2002)
o 14 noiembrie: Romania - Slovenia 1-1 (baraj pentru calificarea la CM 2002)
* 2003: Bursaspor
* 2004–2005: Galatasaray S.K.
* 2006: FCU Politehnica Timișoara
* 2007
o 23 iunie: George Becali anunță numirea lui Hagi în funcția de antrenor al Stelei.
o 20 septembrie: Hagi își anunță demisia din funcția de antrenor al grupării din Bulevardul Ghencea, deși reușise o calificare în grupele UCL
vineri, 31 decembrie 2010
miercuri, 29 decembrie 2010
Dudu Georgescu
Dudu Georgescu și-a început activitatea de fotbalist la Progresul București, dar consacrarea a cunoscut-o la Dinamo, unde a jucat în perioada 1973 - 1983.
Cu Dinamo București, el a câștigat 4 campionate și o Cupă și a fost de patru ori consecutiv golgeter al României, între anii 1975 și 1978. Dudu Georgescu a disputat 370 de meciuri în Divizia A, marcând 252 de goluri, record neegalat până în prezent, el păstrîndu-și și acum titlul de cel mai bun marcator din istoria Diviziei A.
Momentul de apogeu al carierei sale a fost câștigarea "Ghetei de Aur" de două ori (1975 - 33 goluri, 1977 - 47 goluri). De asemenea, a jucat și în Echipa națională de fotbal a României, pentru care a înscris 21 de goluri în 44 de meciuri.
Cu Dinamo București, el a câștigat 4 campionate și o Cupă și a fost de patru ori consecutiv golgeter al României, între anii 1975 și 1978. Dudu Georgescu a disputat 370 de meciuri în Divizia A, marcând 252 de goluri, record neegalat până în prezent, el păstrîndu-și și acum titlul de cel mai bun marcator din istoria Diviziei A.
Momentul de apogeu al carierei sale a fost câștigarea "Ghetei de Aur" de două ori (1975 - 33 goluri, 1977 - 47 goluri). De asemenea, a jucat și în Echipa națională de fotbal a României, pentru care a înscris 21 de goluri în 44 de meciuri.
luni, 27 decembrie 2010
Vasile Gergely
Vasile László Gergely (n. 28 august 1941, Baia Mare) este un fost fotbalist român, care a jucat în echipa naţională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.
A fost implicat în scandalul din 1971 din Bundesliga germană (când juca la Hertha BSC Berlin) pentru luare de mită (15.000 de mărci) în meciul cu Arminia Bielefeld, fiind suspendat pe viaţă.[1], dar a fost reabilitat în 1973.
În 2010, lucra la cazinoul echipei de fotbal 1. FC Wilmersdorf[2]
A fost implicat în scandalul din 1971 din Bundesliga germană (când juca la Hertha BSC Berlin) pentru luare de mită (15.000 de mărci) în meciul cu Arminia Bielefeld, fiind suspendat pe viaţă.[1], dar a fost reabilitat în 1973.
În 2010, lucra la cazinoul echipei de fotbal 1. FC Wilmersdorf[2]
sâmbătă, 25 decembrie 2010
Constantin Gâlcă
Constantin Gâlcă (n. 8 martie 1972, București) este un fotbalist român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1994. În 2009 și-a început cariera de antrenor la echipa de liga a patra spaniolă UD Almería B.[1]
joi, 23 decembrie 2010
Ionel Ganea
Ganea a debutat în Divizia A la FC Brașov, în 1994. În vara anului 1998 a ajuns la Gloria Bistrița, pentru care în turul campionatului 1998-1999 a marcat 17 goluri. În pauza de iarnă s-a transferat la Rapid București pentru care a marcat alte 11 goluri, totalul de 28 aducându-i titlul de golgheter al Diviziei A. În același sezon a câștigat titlul de campion al României cu echipa bucureșteană.
Evoluțiile sale i-au adus o ofertă din Germania, în vara anului 1999 semnând cu VfB Stuttgart, echipă la care a evoluat timp de cinci sezoane. La expirarea contractului, Ganea a plecat liber la Bursaspor, în Turcia, unde a petrecut doar șase luni. După rezilierea contractului de comun acord, a semnat o înțelegere cu gruparea engleză Wolverhampton Wanderers. Echipa a retrogradat la finalul sezonului 2003-2004 din Premier League, dar Ganea a mai rămas doi ani, jucând în liga a doua engleză.
În 2006 a revenit în România, semnând un contract pentru un sezon cu Dinamo București, dar înțelegerea a fost ruptă la jumătatea timpului în ianuarie 2007 ajungând din nou la Rapid. Nici aici nu și-a dus contractul scadent în 2009 până la capăt, înainte de startul sezonului 2007-2008 ajungând la FC Timișoara, echipă la care avea să-și încheie cariera de jucător.
[modifică] Echipa națională
Ionel Ganea a debutat la prima reprezentativă a României la data de 3 martie 1999, într-un meci împotriva Estoniei, în care a și marcat ambele goluri ale victoriei României cu 2-0. A evoluat pentru România la EURO 2000, marcând golul victoriei împotriva naționalei Angliei, în ultimul meci din grupă, dintr-un penalti venit în minutele de final. A jucat în total 45 de meciuri la națională și a înscris 19 goluri.
[modifică] Controverse
Într-un meci dintre naționala României și Scoția, din 2004, Ganea l-a faultat dur pe scoțianul John Kennedy, producându-i acestuia o ruptură de ligamente la genunchi[1]. Jucătorul care atunci avea 21 de ani și-a anunțat ulterior retragerea din fotbal, nereușind să-și mai revină complet[2].
În aprilie 2006, Ganea și-a criticat dur antrenorul de la Wolverhampton Wanderers, Glenn Hoddle, declarând despre acesta că este cel mai dificil antrenor cu care a lucrat vreodată[3].
În 2007, într-unul dintre primele sale meciuri la FC Timișoara, disputa cu fosta sa echipă, Rapid, Ganea l-a agresat pe arbitrul asistent Dorin Mudura[4], primind inițial o suspendare de 22 de etape, redusă apoi la 16 etape[5].
Evoluțiile sale i-au adus o ofertă din Germania, în vara anului 1999 semnând cu VfB Stuttgart, echipă la care a evoluat timp de cinci sezoane. La expirarea contractului, Ganea a plecat liber la Bursaspor, în Turcia, unde a petrecut doar șase luni. După rezilierea contractului de comun acord, a semnat o înțelegere cu gruparea engleză Wolverhampton Wanderers. Echipa a retrogradat la finalul sezonului 2003-2004 din Premier League, dar Ganea a mai rămas doi ani, jucând în liga a doua engleză.
În 2006 a revenit în România, semnând un contract pentru un sezon cu Dinamo București, dar înțelegerea a fost ruptă la jumătatea timpului în ianuarie 2007 ajungând din nou la Rapid. Nici aici nu și-a dus contractul scadent în 2009 până la capăt, înainte de startul sezonului 2007-2008 ajungând la FC Timișoara, echipă la care avea să-și încheie cariera de jucător.
[modifică] Echipa națională
Ionel Ganea a debutat la prima reprezentativă a României la data de 3 martie 1999, într-un meci împotriva Estoniei, în care a și marcat ambele goluri ale victoriei României cu 2-0. A evoluat pentru România la EURO 2000, marcând golul victoriei împotriva naționalei Angliei, în ultimul meci din grupă, dintr-un penalti venit în minutele de final. A jucat în total 45 de meciuri la națională și a înscris 19 goluri.
[modifică] Controverse
Într-un meci dintre naționala României și Scoția, din 2004, Ganea l-a faultat dur pe scoțianul John Kennedy, producându-i acestuia o ruptură de ligamente la genunchi[1]. Jucătorul care atunci avea 21 de ani și-a anunțat ulterior retragerea din fotbal, nereușind să-și mai revină complet[2].
În aprilie 2006, Ganea și-a criticat dur antrenorul de la Wolverhampton Wanderers, Glenn Hoddle, declarând despre acesta că este cel mai dificil antrenor cu care a lucrat vreodată[3].
În 2007, într-unul dintre primele sale meciuri la FC Timișoara, disputa cu fosta sa echipă, Rapid, Ganea l-a agresat pe arbitrul asistent Dorin Mudura[4], primind inițial o suspendare de 22 de etape, redusă apoi la 16 etape[5].
marți, 21 decembrie 2010
Romulus Gabor
Activitate competițională
A început să joace fotbal la 13 ani, la Jiul Petroșani[3]. În scurt timp s-a transferat la Corvinul Hunedoara, unde și-a desfășurat activitatea de jucător până la retragere. Avea pase excelente și driblinguri de finețe, fiind "rezultatul" muncii lui Mircea Lucescu, antrenorul Corvinului din acea perioadă. După performanța de la Campionatul Mondial de Tineret din 1981, a primit mai multe oferte din partea unor echipe de renume din România și din străinătate[4]. A preferat să rămână la Corvinul Hunedoara, refuzând oferte de la Steaua București și Dinamo București, unde jucau colegii lui de la naționala de tineret (Mircea Rednic, Ioan Andone, Dorin Mateuț), precum și oferte de din SUA sau Germania. S-a retras prematur din activitatea competițională, în 1992, ca urmare a unor accidentări repetate.
[modifică] Palmares
A jucat 277 de meciuri și a marcat 60 de goluri în Divizia A[5], a avut 35 de selecții în echipa națională[6]. A marcat 4 goluri pentru naționala de tineret[7] (la CM de fotbal pentru tineret 1981) și 2 goluri pentru naționala de seniori (în amicalul cu Turcia, jucat la Istanbul în 29 ianuarie 1983[8], și în amicalul cu Egiptul, jucat la Alexandria în 28 februarie 1986[9]). A făcut parte din echipa națională care a participat la Campionatul European de Fotbal 1984[10].
A obținut cel mai bun rezultat din carieră la CM pentru tineret din 1981: medalia de bronz cu echipa[11], trofeul Gheata de bronz pentru cele 4 goluri marcate și trofeul Balonul de aur, fiind desemnat cel mai bun jucător al competiției[12].
A început să joace fotbal la 13 ani, la Jiul Petroșani[3]. În scurt timp s-a transferat la Corvinul Hunedoara, unde și-a desfășurat activitatea de jucător până la retragere. Avea pase excelente și driblinguri de finețe, fiind "rezultatul" muncii lui Mircea Lucescu, antrenorul Corvinului din acea perioadă. După performanța de la Campionatul Mondial de Tineret din 1981, a primit mai multe oferte din partea unor echipe de renume din România și din străinătate[4]. A preferat să rămână la Corvinul Hunedoara, refuzând oferte de la Steaua București și Dinamo București, unde jucau colegii lui de la naționala de tineret (Mircea Rednic, Ioan Andone, Dorin Mateuț), precum și oferte de din SUA sau Germania. S-a retras prematur din activitatea competițională, în 1992, ca urmare a unor accidentări repetate.
[modifică] Palmares
A jucat 277 de meciuri și a marcat 60 de goluri în Divizia A[5], a avut 35 de selecții în echipa națională[6]. A marcat 4 goluri pentru naționala de tineret[7] (la CM de fotbal pentru tineret 1981) și 2 goluri pentru naționala de seniori (în amicalul cu Turcia, jucat la Istanbul în 29 ianuarie 1983[8], și în amicalul cu Egiptul, jucat la Alexandria în 28 februarie 1986[9]). A făcut parte din echipa națională care a participat la Campionatul European de Fotbal 1984[10].
A obținut cel mai bun rezultat din carieră la CM pentru tineret din 1981: medalia de bronz cu echipa[11], trofeul Gheata de bronz pentru cele 4 goluri marcate și trofeul Balonul de aur, fiind desemnat cel mai bun jucător al competiției[12].
vineri, 17 decembrie 2010
Iulian Filipescu
Și-a început cariera în 1991 la Faur București pe post de fundaș. Din 1992 până în 1997 a fost în lotul Stelei, jucând în 112 meciuri pentru care a înscris 8 goluri.
În 1997 a plecat la Galatasaray Istanbul unde a jucat în 59 de meciuri și a înscris 5 goluri. Din 1999 până în 2003 a evoluat în Spania la Real Betis Sevilla, pentru care a jucat în 127 de meciuri, marcând 8 goluri. În 2003 s-a transferat la FC Zürich unde a jucat până în 2006. Din 2006 este în lotul echipei MSV Duisburg din Germania.
Pentru echipa națională a României a jucat în 52 de meciuri și a înscris un gol în perioada 1996 - 2003.
În 1997 a plecat la Galatasaray Istanbul unde a jucat în 59 de meciuri și a înscris 5 goluri. Din 1999 până în 2003 a evoluat în Spania la Real Betis Sevilla, pentru care a jucat în 127 de meciuri, marcând 8 goluri. În 2003 s-a transferat la FC Zürich unde a jucat până în 2006. Din 2006 este în lotul echipei MSV Duisburg din Germania.
Pentru echipa națională a României a jucat în 52 de meciuri și a înscris un gol în perioada 1996 - 2003.
miercuri, 15 decembrie 2010
Ilie Dumitrescu
Încă de la vârsta de 8 ani a ajuns în curtea Stelei, avându-l ca antrenor pe Petre Mihai, "unul dintre cei mai mari antrenori de juniori din fotbalul românesc", după cum însuși Ilie avea să-l caracterizeze peste ani.[necesită citare] Tânărul și talentalul Ilie Dumitrescu ajunge să debuteze în echipa mare a Stelei în aprilie 1987, la un meci jucat la Râmnicu Vâlcea, împotriva Chimiei, în care Steaua s-a impus cu 4-0. În același sezon mai prinde un singur meci, cu Universitatea Craiova, în care evoluează integral. Urmează un moment delicat al carierei sale, Ilie fiind împrumutat la FC Olt Scornicești, pentru a acumula experiență, acolo având șanse evidente de a evolua titular. Ilie rememorează acele clipe, afirmând: "Când domnul Iordănescu mi-a spus că mă trimite la FC Olt, dar că mă va rechema la momentul potrivit, am crezut că, de fapt, nu sunt de Steaua. S-a ținut însă de cuvânt... Îi voi fi recunoscător tot restul vieții!"(ProSport, 1998)
La Scornicești, Ilie a jucat în 33 din cele 34 etape ale campionatului pe postul de fundaș stânga, reușind totodată să marcheze și un gol.Ioan Chirilă povestea că, la unul dintre meciurile disputate în acel sezon de FC Olt, l-a zărit în tribună pe Mircea Lucescu, întrebându-l apoi pe cine a remarcat. Lucescu, foarte ferm, i-a destăinuit maestrului impresia de ansamblu, punctând apoi că "Ilie Dumitrescu, extrema stângă, mi-a plăcut foarte mult. Va ajunge departe!"
Revenit la Steaua pentru sezonul 1988 - 1989, Ilie va confirma încrederea acordată de Anghel Iordănescu, devenind titular de drept într-o formație care păstra încă nucleul de la Sevilla, din 1986. Integrarea lui Ilie în primul "11" a devenit cu atât mai concludentă cu cât el reușește să salveze Steaua de la o înfrângere chiar la debutul noului sezon competițional, în august, marcând 2 goluri în partida cu FC Brașov (3-2 pentru "militari"). Talentul și ambiția lui Ilie îl propulsează drept unul dintre oamenii de bază ai Stelei, prin titularizarea lui fiind exilat pe banca de rezerve un alt mare jucător, Gabi Balint, care va prinde echipa de start din ce în ce mai sporadic.
Pe 7 septembrie 1988, Ilie debutează și în Cupa Campionilor, în runda I a competiției, jucând 72 de minute în meciul de la Praga, cu Sparta (5-1 pentru Steaua), pentru ca în faza următoare să înscrie și un gol în poarta celor de la Spartak Moscova (3-0 la București, pe 26 octombrie). Până la finalul întrecerii, Ilie va izbuti să mai înscrie încă 3 goluri, împotriva celor de la IFK Göteborg (5-1 la București, pe 15 martie 1989) și Galatasaray (1 gol, la București, pe 9 aprilie 1989, 4-0 scor final; 1 gol, la Istanbul, pe 19 aprilie, 1-1). Partida retur a semifinalelor marchează un alt moment important al carierei lui Ilie, el primind un cartonaș galben, pentru tragere de timp (în primele 30 de minute ale disputei). Prezența lui la marea finală era astfel anulată (Ilie mai având un cartonaș primit într-una din partidele antrioare). Dumitrescu a reușit, în minutul 39 al acelui meci, un gol, egalând la 1 situația de pe tabelă.
Astfel, finala de la care Ilie a lipsit s-a încheiat trist pentru campionii României, ei pierzând cu 0-4 în fața lui AC Milan, condus de tandemul olandez Van Basten - Gullit. S-a spus atunci că absența lui Dumitrescu a cântărit enorm, locul său neputând fi suplinit.[necesită citare] Ilie a fost atunci al treilea marcator al Stelei, cu 4 reușite, după Lăcătuș cu 7 goluri și Hagi cu 6.
La națională, Ilie a debutat la 26 aprilie 1989, într-o partidă din preliminariile Campionatului Mondial din Italia, 1990, contra Greciei, 0-0 la Atena, înlocuindu-l pe Ionuț Lupescu în minutul 78. După meciul cu Bulgaria, din mai 1989, în care mai a jucat 8 minute înlocuindu-l pe Ovidiu Sabău, a urmat amicalul cu Portugalia, 0-0 la Setubal, în care, pentru prima dată titular, Dumitrescu a avut o evoluție remarcabilă, doar șutul în bară din prima repriză privându-l de marcarea primului său gol la națională.
[modifică] Campionatul mondial din 1990
După calificarea la turneul final al Campionatului Mondial, ediția Italia 1990, Ilie Dumitrescu prinde tot mai des echipa, jucând în meciurile amicale premergătoare marii competiții, dar concurența pentru titularizare era imensă, în condițiile prezenței la lot a jucătorilor celor mai reprezentative echipe de club, Steaua și Dinamo.
La CM, Ilie joacă 4 minute cu URSS, partidă în care Marius Lăcătuș înscrie 2 goluri, și încă 38 minute în partida contra Camerunului, pierdută cu 1-2, în care, înlocuindu-l pe Hagi, dă pasa de gol pentru Gabi Balint. În pofida acestui fapt, Ilie privește de pe bancă următoarele confruntări ale naționalei: 1-1 cu Argentina și 4-5 cu Irlanda, la penalty-uri, în optimile de finală.
[modifică] În campionatul României
Revenind la întrecerea internă, Ilie reușește în decursul anilor 1990-1994 să devină "prințul din Ghencea", după cum îl numea Ovidiu Ioanițoaia în revista "Clubul Tricolorilor", ascensiunea la echipa Stelei propulsându-l drept unul dintre componenții de bază ai naționalei. Astfel, în campionat, Ilie va înregistra următoarele performanțe: în sezonul 1990-1991, el marchează 6 goluri în 25 de partide, în ediția 1991-1992, Ilie punctează de 9 ori în 30 de jocuri, pentru ca în sezonul 1992-1993 să obțină titlul de golgeter al României cu 24 de goluri înscrise în 29 de meciuri. Foarte aproape de a reedita succesul,în 1993-1994, la ultima întrecere internă la care ia parte înainte de transferul în străinătate, Ilie se clasează al doilea în același clasament, cu 17 reușite, fiind devansat doar de Gheorghe Craioveanu, cu 22 de goluri. În plus, la sfârșitul anului 1993, sondajul "Fotbalistul Anului" realizat de Gazeta Sporturilor îl plasează pe "fachirul din Ghencea" pe același loc 1 alături de Gheorghe Hagi, justificând astfel statutul de lider pe care Ilie Dumitrescu și-l dobândise în campionatul intern.
[modifică] Momentul de vârf al carierei
În preliminariile campionatului mondial din 1994, Ilie Dumitrescu izbutește 4 goluri în 7 meciuri, având un aport decisiv pentru calificarea naționalei României. Ilie se remarcă în partidele cu Cehoslovacia (1-1 la București) și Cipru (2-1, de asemenea la București), în care înscrie toate cele 3 goluri ale naționalei conduse de Cornel Dinu, dar mai ales în disputele cu Belgia (2-1 la București), când Ilie marchează un gol și obține penalty-ul transformat de Florin Răducioiu, și cu Țara Galilor (2-1 la Cardiff), în care dă pasa de gol pentru același Răducioiu, după o acțiune individuală plecată de la centrul terenului. După meciul dramatic de la Cardiff, care a consfințit calificarea României, condusă acum de pe margine de Anghel Iordănescu (după demiterea lui C.Dinu), Ilie Dumitrescu declara: "Am avut atâtea ocazii care puteau decide soarta meciului. Sunt foarte fericit că am contribuit la golul victoriei. Pentru generația mai tânără din națională calificarea înseamnă enorm. Numai noi știm cum am petrecut ultimele zile aici la Cardiff: insomnii, gânduri, griji, emoții, o fantastică presiune psihică. Poate că de acum vom reuși să nu mai ajungem în situația de a hotărî totul numai în final"("Clubul Tricolorilor", 1995).
Anul 1994 debutează spectaculos pentru jucătorul Stelei, care reușește să marcheze toate cele 5 goluri ale naționalei în turneul de pregătire din februarie (1-1 cu Hong Kong, 2-1 cu SUA, 2-1 cu Coreea de Sud). Mai mult,înainte de Cupa Mondială, Ilie mai înscrie 3 goluri în ultimele 5 partide de verificare(0-2 cu Irlanda de Nord, 3-0 cu Bolivia, 2-0 cu Nigeria, 0-0 cu Slovenia - meci în care ratează o lovitură de la 11 metri, 1-1 cu Suedia).
Golurile înscrise pentru națională și echipa de club, tehnica remarcată deja până și de comentatorii francezi la meciurile Stelei[necesită citare] cu Monaco (1-0 la București și 1-4 în deplasare, ambele goluri fiind marcate de Dumitrescu) din preliminariile Ligii Campionilor, aprecierea suporterilor pentru devotamentul arătat Stelei[necesită citare] (căreia îi aduce două titluri consecutive în vitrină) i-au determinat pe ziariștii spanioli de la celebrul cotidian „Guerin Sportivo” să noteze „Ilie Dumitrescu, profet în țară”,[necesită citare] într-o ediție de prezentare a stelelor mondialului, pe 19 mai 1994.
Startul competiției din SUA nu a fost unul favorabil stelistului, a cărui evoluție a fost mai degrabă discretă, decât remarcată, mai ales în primele 2 partide, 3-1 cu Columbia (18 iunie) și 1-4 cu Elveția (22 iunie), în care este înlocuit, în minutele 68 și, respectiv, 70. Încrederea acordată de antrenorul Anghel Iordănescu se concretizează într-o evoluție bună[necesită citare] în disputa cu SUA, câștigată de România cu 1-0 (26 iunie), atunci când Ilie participă la faza golului marcat de Dan Petrescu. Nu au întârziat nici mesajele de încurajare venite din țară după calificarea în optimile de finală, dar nici speranțele că Ilie va avea o zi a lui la această competiție. Dar pe 3 iulie 1994, atunci când Ilie Dumitrescu a marcat 2 goluri și a dat pasa decisivă la cel de-al treilea, înscris de Gheorghe Hagi (după o acțiune de peste 60 de metri, pe contraatac), în victoria cu Argentina (3-2), vicecampioană mondială la acea vreme. După meci, Ilie avea să afirme că „este cea mai fericită zi din viața mea”,[necesită citare] moment de referință pentru o carieră impresionantă. În București și în celelate mari orașe din țară, românii au sărbătorit victoria, într-o atmosferă a bucuriei depline, salutând inspirația unui fotbalist ca „o sclipire de geniu”, după cum l-au caracterizat Alin Paicu și Grigore Cartianu în cartea "Hora de la miezul nopții", dedicată turneului din SUA. Mai mult decât atât, Ilie Dumitrescu avea sa fie inclus în primii 20 de fotbaliști ai lumii la sfârșitul anului 1994.[necesită citare]
[modifică] Tottenham 1994
După World Cup, Ilie se transferă în Anglia, la Tottenham, pentru o sumă de 4,3 mil.USD, reprezentând la vremea respectivă cea mai scumpă tranzacție a vreunui club din România. În Anglia, Ilie se integrează rapid și este declarat "man of the match" încă de la prima partidă în Premier League, în victoria 4-3 cu Sheffield Wednesday (echipă la care evolua atunci Dan Petrescu). Tehnica și viteza, spectacolul pe care Ilie îl realiza pentru suporteri, l-au propulsat pe acesta în grupul celor "5 magnifici", alături de Jurgen Klinsmann, Teddy Sheringham, Darren Anderton și Nicky Barmby, jucători exponențiali ai clubului londonez. Pentru Ilie, perioada Tottenham se raportează la cei doi antrenori care s-au succedat la conducerea formației: Osvaldo Ardiles și Gerry Francis.
Perioada Ardiles
Primul dintre ei, adeptul unei organizări ofensive, i-a oferit lui Ilie libertate în joc, așteptând de la mijlocașul român să confirme evoluțiile de la Steaua și naționala României. Printre cei care urmăreau cu interes prestațiile lui Ilie la Tottenham se numără și Traian Ungureanu, care, lucrând pentru BBC, oferea numeroase informații ziarelor sportive din țară. Prin intermediul lui, aflăm că Ilie Dumitrescu este apreciat frecvent de televiziunile britanice, care îi analizează cu atenție stilul de joc, unul atipic pentru Premier League, dar bazat pe tehnică în regim de viteză, cu celebra pătrundere în dribling de pe stânga în centru. După debutul cu Sheffield, Ilie este aplaudat la scenă deschisă în prima reprezentație a lui Spurs în fața propriilor suporteri, 2-1 cu Everton, pe 24 august 1994, în prezența a 25000 de spectatori. Primul gol marcat de Ilie la Tottenham are loc în etapa a 4-a, când Tottenham învinge la Ipswich Town cu 3-1. Urmează însă o serie de 2 partide pe care Spurs le pierde, iar managerul Allan Sugar începe să-și pună semne de întrebare în privința antrenorului Ardiles. Urmează însă meciul din Cupa Ligii de la Watford (21 septembrie), în care Tottenham câștigă cu un scor de tenis:6-3. Ilie Dumitrescu face din nou un joc foarte bun, marcând 1 gol și pasând decisiv la "hat-trick"-ul lui Klinsmann. Cele 3 goluri primite subliniau încă o dată fragilitatea apărării londoneze, în contrast cu eficacitatea atacului, susținut de Sheringham, Klinsmann și Ilie. Peste numai 3 zile, Tottenham pierde iarăși un joc pe White Hart Lane din Londra, 1-4 cu Nottingham Forrest, cu toate că Dumitrescu reușește un nou gol. "Și ce gol! Dribling scurt, șut cu dreptul, sub bară, aproape lipit de linia de fund!(Traian Ungureanu)". Lista de rezultate mai degrabă neconvingătoare obținute sub conducerea lui Ardiles culminează cu o nouă înfrângere la scor, 2-5 cu Manchester City, în deplasare, în care Ilie Dumitrescu marchează ambele goluri ale lui Tottenham, unul din penalty, insuficiente însă pentru a evita plecarea antrenorului argentinian.
Perioada Francis
Gerry Francis era fidel strategiei defensive și disciplinei riguroase. De aceea, orizontul de acțiune al lui Ilie Dumitrescu se restrânge o dată cu venirea noului antrenor. Prezența lui Ilie în primul 11 devine tot mai sporadică, mijlocașului român reproșându-i-se că nu participă constant la faza defensivă. Neînțelegerile dintre Dumitrescu și conducerea tehnică conduc la un iminent transfer al fotbalistului la un club la care să evolueze meci de meci, pentru a nu-i afecta și statutul de titular în naționala României.
Fotbalistul român își vede numele implicat și într-un scandal, iscat de tabloidul britanic News of the World care a scris că Ilie a solicitat serviciile sexuale ale prostituatelor din Londra. Deși povestea s-a dovedit inventată, Dumitrescu a fost împrumutat de Tottenham la FC Sevilla. A impresionat la gruparea spaniolă care însă nu a avut puterea financiară de a-l păstra, și după un sezon în Primera Division, a revenit în Anglia. Aici a jucat pentru Tottenham în turul ediției de campionat 1995-1996, dar apoi a fost transferat la West Ham United, la dorința antrenorului Harry Redknapp. La finalul stagiunii, după 10 meciuri jucate pentru „Ciocănari”, din cauza unor probleme cu permisul de muncă, Dumitrescu nu și-a mai putut prelungi contractul cu West Ham și a devenit jucător liber.
[modifică] Dincolo de ocean și finalul carierei
În vara anului 1996, surprinzător, Ilie Dumitrescu a acceptat oferta echipei mexicane Club América, datorită contractului substanțial primit din partea nord-americanilor[1]. A jucat însă rar la trupa din Ciudad de México și în 1997 a trecut la o rivală a acesteia, CF Atlante din Cancun. După doi ani petrecuți în Mexic, Ilie Dumitrescu a revenit în țară unde a semnat un contract cu Steaua, dar după doar câteva luni, a decis să pună capăt carierei de fotbalist, la vârsta de 30 de ani.
La Scornicești, Ilie a jucat în 33 din cele 34 etape ale campionatului pe postul de fundaș stânga, reușind totodată să marcheze și un gol.Ioan Chirilă povestea că, la unul dintre meciurile disputate în acel sezon de FC Olt, l-a zărit în tribună pe Mircea Lucescu, întrebându-l apoi pe cine a remarcat. Lucescu, foarte ferm, i-a destăinuit maestrului impresia de ansamblu, punctând apoi că "Ilie Dumitrescu, extrema stângă, mi-a plăcut foarte mult. Va ajunge departe!"
Revenit la Steaua pentru sezonul 1988 - 1989, Ilie va confirma încrederea acordată de Anghel Iordănescu, devenind titular de drept într-o formație care păstra încă nucleul de la Sevilla, din 1986. Integrarea lui Ilie în primul "11" a devenit cu atât mai concludentă cu cât el reușește să salveze Steaua de la o înfrângere chiar la debutul noului sezon competițional, în august, marcând 2 goluri în partida cu FC Brașov (3-2 pentru "militari"). Talentul și ambiția lui Ilie îl propulsează drept unul dintre oamenii de bază ai Stelei, prin titularizarea lui fiind exilat pe banca de rezerve un alt mare jucător, Gabi Balint, care va prinde echipa de start din ce în ce mai sporadic.
Pe 7 septembrie 1988, Ilie debutează și în Cupa Campionilor, în runda I a competiției, jucând 72 de minute în meciul de la Praga, cu Sparta (5-1 pentru Steaua), pentru ca în faza următoare să înscrie și un gol în poarta celor de la Spartak Moscova (3-0 la București, pe 26 octombrie). Până la finalul întrecerii, Ilie va izbuti să mai înscrie încă 3 goluri, împotriva celor de la IFK Göteborg (5-1 la București, pe 15 martie 1989) și Galatasaray (1 gol, la București, pe 9 aprilie 1989, 4-0 scor final; 1 gol, la Istanbul, pe 19 aprilie, 1-1). Partida retur a semifinalelor marchează un alt moment important al carierei lui Ilie, el primind un cartonaș galben, pentru tragere de timp (în primele 30 de minute ale disputei). Prezența lui la marea finală era astfel anulată (Ilie mai având un cartonaș primit într-una din partidele antrioare). Dumitrescu a reușit, în minutul 39 al acelui meci, un gol, egalând la 1 situația de pe tabelă.
Astfel, finala de la care Ilie a lipsit s-a încheiat trist pentru campionii României, ei pierzând cu 0-4 în fața lui AC Milan, condus de tandemul olandez Van Basten - Gullit. S-a spus atunci că absența lui Dumitrescu a cântărit enorm, locul său neputând fi suplinit.[necesită citare] Ilie a fost atunci al treilea marcator al Stelei, cu 4 reușite, după Lăcătuș cu 7 goluri și Hagi cu 6.
La națională, Ilie a debutat la 26 aprilie 1989, într-o partidă din preliminariile Campionatului Mondial din Italia, 1990, contra Greciei, 0-0 la Atena, înlocuindu-l pe Ionuț Lupescu în minutul 78. După meciul cu Bulgaria, din mai 1989, în care mai a jucat 8 minute înlocuindu-l pe Ovidiu Sabău, a urmat amicalul cu Portugalia, 0-0 la Setubal, în care, pentru prima dată titular, Dumitrescu a avut o evoluție remarcabilă, doar șutul în bară din prima repriză privându-l de marcarea primului său gol la națională.
[modifică] Campionatul mondial din 1990
După calificarea la turneul final al Campionatului Mondial, ediția Italia 1990, Ilie Dumitrescu prinde tot mai des echipa, jucând în meciurile amicale premergătoare marii competiții, dar concurența pentru titularizare era imensă, în condițiile prezenței la lot a jucătorilor celor mai reprezentative echipe de club, Steaua și Dinamo.
La CM, Ilie joacă 4 minute cu URSS, partidă în care Marius Lăcătuș înscrie 2 goluri, și încă 38 minute în partida contra Camerunului, pierdută cu 1-2, în care, înlocuindu-l pe Hagi, dă pasa de gol pentru Gabi Balint. În pofida acestui fapt, Ilie privește de pe bancă următoarele confruntări ale naționalei: 1-1 cu Argentina și 4-5 cu Irlanda, la penalty-uri, în optimile de finală.
[modifică] În campionatul României
Revenind la întrecerea internă, Ilie reușește în decursul anilor 1990-1994 să devină "prințul din Ghencea", după cum îl numea Ovidiu Ioanițoaia în revista "Clubul Tricolorilor", ascensiunea la echipa Stelei propulsându-l drept unul dintre componenții de bază ai naționalei. Astfel, în campionat, Ilie va înregistra următoarele performanțe: în sezonul 1990-1991, el marchează 6 goluri în 25 de partide, în ediția 1991-1992, Ilie punctează de 9 ori în 30 de jocuri, pentru ca în sezonul 1992-1993 să obțină titlul de golgeter al României cu 24 de goluri înscrise în 29 de meciuri. Foarte aproape de a reedita succesul,în 1993-1994, la ultima întrecere internă la care ia parte înainte de transferul în străinătate, Ilie se clasează al doilea în același clasament, cu 17 reușite, fiind devansat doar de Gheorghe Craioveanu, cu 22 de goluri. În plus, la sfârșitul anului 1993, sondajul "Fotbalistul Anului" realizat de Gazeta Sporturilor îl plasează pe "fachirul din Ghencea" pe același loc 1 alături de Gheorghe Hagi, justificând astfel statutul de lider pe care Ilie Dumitrescu și-l dobândise în campionatul intern.
[modifică] Momentul de vârf al carierei
În preliminariile campionatului mondial din 1994, Ilie Dumitrescu izbutește 4 goluri în 7 meciuri, având un aport decisiv pentru calificarea naționalei României. Ilie se remarcă în partidele cu Cehoslovacia (1-1 la București) și Cipru (2-1, de asemenea la București), în care înscrie toate cele 3 goluri ale naționalei conduse de Cornel Dinu, dar mai ales în disputele cu Belgia (2-1 la București), când Ilie marchează un gol și obține penalty-ul transformat de Florin Răducioiu, și cu Țara Galilor (2-1 la Cardiff), în care dă pasa de gol pentru același Răducioiu, după o acțiune individuală plecată de la centrul terenului. După meciul dramatic de la Cardiff, care a consfințit calificarea României, condusă acum de pe margine de Anghel Iordănescu (după demiterea lui C.Dinu), Ilie Dumitrescu declara: "Am avut atâtea ocazii care puteau decide soarta meciului. Sunt foarte fericit că am contribuit la golul victoriei. Pentru generația mai tânără din națională calificarea înseamnă enorm. Numai noi știm cum am petrecut ultimele zile aici la Cardiff: insomnii, gânduri, griji, emoții, o fantastică presiune psihică. Poate că de acum vom reuși să nu mai ajungem în situația de a hotărî totul numai în final"("Clubul Tricolorilor", 1995).
Anul 1994 debutează spectaculos pentru jucătorul Stelei, care reușește să marcheze toate cele 5 goluri ale naționalei în turneul de pregătire din februarie (1-1 cu Hong Kong, 2-1 cu SUA, 2-1 cu Coreea de Sud). Mai mult,înainte de Cupa Mondială, Ilie mai înscrie 3 goluri în ultimele 5 partide de verificare(0-2 cu Irlanda de Nord, 3-0 cu Bolivia, 2-0 cu Nigeria, 0-0 cu Slovenia - meci în care ratează o lovitură de la 11 metri, 1-1 cu Suedia).
Golurile înscrise pentru națională și echipa de club, tehnica remarcată deja până și de comentatorii francezi la meciurile Stelei[necesită citare] cu Monaco (1-0 la București și 1-4 în deplasare, ambele goluri fiind marcate de Dumitrescu) din preliminariile Ligii Campionilor, aprecierea suporterilor pentru devotamentul arătat Stelei[necesită citare] (căreia îi aduce două titluri consecutive în vitrină) i-au determinat pe ziariștii spanioli de la celebrul cotidian „Guerin Sportivo” să noteze „Ilie Dumitrescu, profet în țară”,[necesită citare] într-o ediție de prezentare a stelelor mondialului, pe 19 mai 1994.
Startul competiției din SUA nu a fost unul favorabil stelistului, a cărui evoluție a fost mai degrabă discretă, decât remarcată, mai ales în primele 2 partide, 3-1 cu Columbia (18 iunie) și 1-4 cu Elveția (22 iunie), în care este înlocuit, în minutele 68 și, respectiv, 70. Încrederea acordată de antrenorul Anghel Iordănescu se concretizează într-o evoluție bună[necesită citare] în disputa cu SUA, câștigată de România cu 1-0 (26 iunie), atunci când Ilie participă la faza golului marcat de Dan Petrescu. Nu au întârziat nici mesajele de încurajare venite din țară după calificarea în optimile de finală, dar nici speranțele că Ilie va avea o zi a lui la această competiție. Dar pe 3 iulie 1994, atunci când Ilie Dumitrescu a marcat 2 goluri și a dat pasa decisivă la cel de-al treilea, înscris de Gheorghe Hagi (după o acțiune de peste 60 de metri, pe contraatac), în victoria cu Argentina (3-2), vicecampioană mondială la acea vreme. După meci, Ilie avea să afirme că „este cea mai fericită zi din viața mea”,[necesită citare] moment de referință pentru o carieră impresionantă. În București și în celelate mari orașe din țară, românii au sărbătorit victoria, într-o atmosferă a bucuriei depline, salutând inspirația unui fotbalist ca „o sclipire de geniu”, după cum l-au caracterizat Alin Paicu și Grigore Cartianu în cartea "Hora de la miezul nopții", dedicată turneului din SUA. Mai mult decât atât, Ilie Dumitrescu avea sa fie inclus în primii 20 de fotbaliști ai lumii la sfârșitul anului 1994.[necesită citare]
[modifică] Tottenham 1994
După World Cup, Ilie se transferă în Anglia, la Tottenham, pentru o sumă de 4,3 mil.USD, reprezentând la vremea respectivă cea mai scumpă tranzacție a vreunui club din România. În Anglia, Ilie se integrează rapid și este declarat "man of the match" încă de la prima partidă în Premier League, în victoria 4-3 cu Sheffield Wednesday (echipă la care evolua atunci Dan Petrescu). Tehnica și viteza, spectacolul pe care Ilie îl realiza pentru suporteri, l-au propulsat pe acesta în grupul celor "5 magnifici", alături de Jurgen Klinsmann, Teddy Sheringham, Darren Anderton și Nicky Barmby, jucători exponențiali ai clubului londonez. Pentru Ilie, perioada Tottenham se raportează la cei doi antrenori care s-au succedat la conducerea formației: Osvaldo Ardiles și Gerry Francis.
Perioada Ardiles
Primul dintre ei, adeptul unei organizări ofensive, i-a oferit lui Ilie libertate în joc, așteptând de la mijlocașul român să confirme evoluțiile de la Steaua și naționala României. Printre cei care urmăreau cu interes prestațiile lui Ilie la Tottenham se numără și Traian Ungureanu, care, lucrând pentru BBC, oferea numeroase informații ziarelor sportive din țară. Prin intermediul lui, aflăm că Ilie Dumitrescu este apreciat frecvent de televiziunile britanice, care îi analizează cu atenție stilul de joc, unul atipic pentru Premier League, dar bazat pe tehnică în regim de viteză, cu celebra pătrundere în dribling de pe stânga în centru. După debutul cu Sheffield, Ilie este aplaudat la scenă deschisă în prima reprezentație a lui Spurs în fața propriilor suporteri, 2-1 cu Everton, pe 24 august 1994, în prezența a 25000 de spectatori. Primul gol marcat de Ilie la Tottenham are loc în etapa a 4-a, când Tottenham învinge la Ipswich Town cu 3-1. Urmează însă o serie de 2 partide pe care Spurs le pierde, iar managerul Allan Sugar începe să-și pună semne de întrebare în privința antrenorului Ardiles. Urmează însă meciul din Cupa Ligii de la Watford (21 septembrie), în care Tottenham câștigă cu un scor de tenis:6-3. Ilie Dumitrescu face din nou un joc foarte bun, marcând 1 gol și pasând decisiv la "hat-trick"-ul lui Klinsmann. Cele 3 goluri primite subliniau încă o dată fragilitatea apărării londoneze, în contrast cu eficacitatea atacului, susținut de Sheringham, Klinsmann și Ilie. Peste numai 3 zile, Tottenham pierde iarăși un joc pe White Hart Lane din Londra, 1-4 cu Nottingham Forrest, cu toate că Dumitrescu reușește un nou gol. "Și ce gol! Dribling scurt, șut cu dreptul, sub bară, aproape lipit de linia de fund!(Traian Ungureanu)". Lista de rezultate mai degrabă neconvingătoare obținute sub conducerea lui Ardiles culminează cu o nouă înfrângere la scor, 2-5 cu Manchester City, în deplasare, în care Ilie Dumitrescu marchează ambele goluri ale lui Tottenham, unul din penalty, insuficiente însă pentru a evita plecarea antrenorului argentinian.
Perioada Francis
Gerry Francis era fidel strategiei defensive și disciplinei riguroase. De aceea, orizontul de acțiune al lui Ilie Dumitrescu se restrânge o dată cu venirea noului antrenor. Prezența lui Ilie în primul 11 devine tot mai sporadică, mijlocașului român reproșându-i-se că nu participă constant la faza defensivă. Neînțelegerile dintre Dumitrescu și conducerea tehnică conduc la un iminent transfer al fotbalistului la un club la care să evolueze meci de meci, pentru a nu-i afecta și statutul de titular în naționala României.
Fotbalistul român își vede numele implicat și într-un scandal, iscat de tabloidul britanic News of the World care a scris că Ilie a solicitat serviciile sexuale ale prostituatelor din Londra. Deși povestea s-a dovedit inventată, Dumitrescu a fost împrumutat de Tottenham la FC Sevilla. A impresionat la gruparea spaniolă care însă nu a avut puterea financiară de a-l păstra, și după un sezon în Primera Division, a revenit în Anglia. Aici a jucat pentru Tottenham în turul ediției de campionat 1995-1996, dar apoi a fost transferat la West Ham United, la dorința antrenorului Harry Redknapp. La finalul stagiunii, după 10 meciuri jucate pentru „Ciocănari”, din cauza unor probleme cu permisul de muncă, Dumitrescu nu și-a mai putut prelungi contractul cu West Ham și a devenit jucător liber.
[modifică] Dincolo de ocean și finalul carierei
În vara anului 1996, surprinzător, Ilie Dumitrescu a acceptat oferta echipei mexicane Club América, datorită contractului substanțial primit din partea nord-americanilor[1]. A jucat însă rar la trupa din Ciudad de México și în 1997 a trecut la o rivală a acesteia, CF Atlante din Cancun. După doi ani petrecuți în Mexic, Ilie Dumitrescu a revenit în țară unde a semnat un contract cu Steaua, dar după doar câteva luni, a decis să pună capăt carierei de fotbalist, la vârsta de 30 de ani.
luni, 13 decembrie 2010
Florea Dumitrache
Florea Dumitrache (n. 22 mai 1948, Bucureşti - d. 26 aprilie 2007, Bucureşti), poreclit "Mopsul", a fost jucător român de fotbal, maestru emerit al sportului, subinginer. S-a legitimat în anul 1961 la Rapid Bucureşti, a trecut după doi ani la T.U.G, unde în 1964 a fost descoperit de antrenorul Traian Ionescu, cel care l-a transferat la Dinamo, club în cadrul căruia a realizat marile performanţe ale activitaţii sale de jucător. Atacant de mare valoare, Dumitrache a făcut parte din lotul echipei naţionale de fotbal a României, prezentă la Campionatul Mondial de fotbal din Mexic, 1970, numărându-se printre componenţii săi de bază. Florea Dumitrache a fost un jucător remarcat prin driblingurile sale de excepţie, foarte derutante, dar şi prin eficacitatea şi spectaculozitatea loviturilor de cap.
sâmbătă, 11 decembrie 2010
Nicolae Dobrin
A debutat în prima divizie la vârsta de 14 ani și 10 luni, într-un meci Știința Cluj-Dinamo Pitești, dând dovadă de calități tehnico-tactice deosebite. A evoluat aproape întreaga sa carieră pentru echipa FC Argeș Pitești, cu care a câștigat două titluri de campion național, în 1972 și 1979. Dobrin a contribuit decisiv la câștigarea titlului din 1979, înscriind în prelungiri golul victoriei argeșene în fața contracandidaților de la Dinamo București. Într-un singur an, 1981 - 1982 a evoluat la altă echipă, CS Târgoviște, deși a avut oferte de la granzii Universitatea Craiova și Dinamo București. A participat la 409 meciuri în prima divizie națională, înscriind 111 goluri. Ultimul meci în prima ligă a fost FC Argeș-FC Bihor 2-0, pe 14 iunie 1983.
În echipa națională a debutat la vârsta de 19 ani, la 1 iunie 1966, cu ocazia meciul de fotbal RFG - România, terminat cu scorul de 1-0. A îmbrăcat tricoul naționalei României de 48 de ori, marcând pentru aceasta de șase ori. Ultimul meci pentru echipa națională a fost cu ocazia meciului România - RDG, desfășurat în 2 aprilie 1980. S-a calificat, împreună cu echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de fotbal din Mexic, 1970, unde nu a jucat nici un minut, datorită unui conflict cu antrenorul Angelo Niculescu.
Nicolae Dobrin este cunoscut și pentru ratarea unui transfer la Real Madrid. După ce a jucat împotriva spaniolilor în Liga Campionilor, înscriind un gol, Santiago Bernabéu, faimosul președinte al madrilenilor, a fost atât de impresionat de calitățile lui Dobrin, încât ar fi fost dispus să ofere 2 milioane de dolari pentru a-l transfera, o sumă enormă pentru acele vremuri. Datorită regimului din România, Bernabeu a trebuit să poarte discuții chiar cu Nicolae Ceaușescu, dar nu a reușit să-l convingă, deoarece conform propagandei oficiale, Dobrin era „bun național” și nu putea fi „înstrăinat”. S-a spus că a fost cel mai mare regret din viața lui Dobrin, deși a participat la meciul de retragere al lui Gento, în faimosul tricou „blanco” al lui Real Madrid, ocazie cu care Santiago Bernabeu a făcut o ultimă încercare nereușită de a-l păstra pe jucătorul român la Madrid.
În echipa națională a debutat la vârsta de 19 ani, la 1 iunie 1966, cu ocazia meciul de fotbal RFG - România, terminat cu scorul de 1-0. A îmbrăcat tricoul naționalei României de 48 de ori, marcând pentru aceasta de șase ori. Ultimul meci pentru echipa națională a fost cu ocazia meciului România - RDG, desfășurat în 2 aprilie 1980. S-a calificat, împreună cu echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de fotbal din Mexic, 1970, unde nu a jucat nici un minut, datorită unui conflict cu antrenorul Angelo Niculescu.
Nicolae Dobrin este cunoscut și pentru ratarea unui transfer la Real Madrid. După ce a jucat împotriva spaniolilor în Liga Campionilor, înscriind un gol, Santiago Bernabéu, faimosul președinte al madrilenilor, a fost atât de impresionat de calitățile lui Dobrin, încât ar fi fost dispus să ofere 2 milioane de dolari pentru a-l transfera, o sumă enormă pentru acele vremuri. Datorită regimului din România, Bernabeu a trebuit să poarte discuții chiar cu Nicolae Ceaușescu, dar nu a reușit să-l convingă, deoarece conform propagandei oficiale, Dobrin era „bun național” și nu putea fi „înstrăinat”. S-a spus că a fost cel mai mare regret din viața lui Dobrin, deși a participat la meciul de retragere al lui Gento, în faimosul tricou „blanco” al lui Real Madrid, ocazie cu care Santiago Bernabeu a făcut o ultimă încercare nereușită de a-l păstra pe jucătorul român la Madrid.
joi, 9 decembrie 2010
Ștefan Dobay
Ştefan Dobay (Dobay István) (n. 26 septembrie 1909, Timişoara - d. 7 aprilie 1994) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa naţională de fotbal a României la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1934 (Italia) şi 1938 (Franţa).
Şi-a început cariera în 1924, la echipa Unirea-Banatul Timişoara care, din 1927, a fost denumită Banatul. În perioada 1930 - 1940 evoluează în marele "11" al Ripensiei şi obţine performanţele care l-au impus în rândul celor mai mari valori ale fotbalului românesc din toate timpurile: patru titluri de campion naţional (1933, 1935, 1936, 1938) şi de două ori Cupa României (1934, 1936), patru titluri de golgheter al campionatului dintre care trei câştigate consecutiv, 41 de selecţionări în echipa naţională. A participat la două Campionate Mondiale şi la cinci ediţii ale Cupei Balcanice.
Nume de legendă în fotbalul românesc, şi-a câştigat celebritatea prin forţa şi precizia de excepţie a şuturilor sale, expediate de pe extrema stângă şi transformate de multe ori, din unghiuri imposibile, în goluri de o rară frumuseţe. A fost o adevărată spaimă pentru toţi portarii din acea vreme şi a creat în acelaşi timp complexul inferiorităţii tuturor adversarilor direcţi pe care i-a depăşit, în primul rând, prin alergarea în veritabil galop, motiv pentru care a fost supranumit şi "calul".
A continuat să joace fotbal şi în anii celui de-al Doilea Război Mondial, până în 1948, la Karres Mediaş, dedicându-se apoi profesiei de antrenor.
La începutul carierei de antrenor s-a ocupat de pregătirea echipelor constănţene CFR şi Dezrobirea, apoi a activat două sezoane la Locomotiva Târgu Mureş.
În 1954 vine la Dinamo Bucureşti cu care încheie pe locul 3. Urmează trei sezoane pe banca tehnică a C.C.A.-ului, perioadă în care câştigă o Cupă a României (1955) şi campionatul naţional (1956).
Pentru scurt timp lucrează la UTA şi CFR Cluj, după care în 1960 se pensionează, din motive de sănătate, stabilindu-se definitiv la Târgu Mureş.
Şi-a început cariera în 1924, la echipa Unirea-Banatul Timişoara care, din 1927, a fost denumită Banatul. În perioada 1930 - 1940 evoluează în marele "11" al Ripensiei şi obţine performanţele care l-au impus în rândul celor mai mari valori ale fotbalului românesc din toate timpurile: patru titluri de campion naţional (1933, 1935, 1936, 1938) şi de două ori Cupa României (1934, 1936), patru titluri de golgheter al campionatului dintre care trei câştigate consecutiv, 41 de selecţionări în echipa naţională. A participat la două Campionate Mondiale şi la cinci ediţii ale Cupei Balcanice.
Nume de legendă în fotbalul românesc, şi-a câştigat celebritatea prin forţa şi precizia de excepţie a şuturilor sale, expediate de pe extrema stângă şi transformate de multe ori, din unghiuri imposibile, în goluri de o rară frumuseţe. A fost o adevărată spaimă pentru toţi portarii din acea vreme şi a creat în acelaşi timp complexul inferiorităţii tuturor adversarilor direcţi pe care i-a depăşit, în primul rând, prin alergarea în veritabil galop, motiv pentru care a fost supranumit şi "calul".
A continuat să joace fotbal şi în anii celui de-al Doilea Război Mondial, până în 1948, la Karres Mediaş, dedicându-se apoi profesiei de antrenor.
La începutul carierei de antrenor s-a ocupat de pregătirea echipelor constănţene CFR şi Dezrobirea, apoi a activat două sezoane la Locomotiva Târgu Mureş.
În 1954 vine la Dinamo Bucureşti cu care încheie pe locul 3. Urmează trei sezoane pe banca tehnică a C.C.A.-ului, perioadă în care câştigă o Cupă a României (1955) şi campionatul naţional (1956).
Pentru scurt timp lucrează la UTA şi CFR Cluj, după care în 1960 se pensionează, din motive de sănătate, stabilindu-se definitiv la Târgu Mureş.
marți, 7 decembrie 2010
Cornel Dinu
Cornel Dinu zis și "Procurorul"(n. 2 august 1948, Târgoviște) este un fost jucător și antrenor de fotbal român, care în prezent ocupă funcții administrative în cadrul clubului Dinamo București. De asemenea, "Procurorul" a mai deținut și funcția de secretar de stat în Ministerul Sporturilor imediat după revoluția din 1989, respectiv în anii '90-'92. Cornel Dinu a fost desemnat de 3 ori "Cel mai bun Fotbalist al anului" și a jucat în meciuri importante și de glorie pentru naționala României, alături de alte mari glorii ale fotbalului din generația lui. A debutat in Divizia A în 25.09.1966 (Dinamo - Steagul Roșu 0-1) iar ultimul meci l-a jucat în 18.06.1983. Funcții deținute: antrenor secund la Dinamo (1983-1984), principal la Dinamo (1984-1985), C.S. Târgoviște (1985-1987), A.S.A. Târgu-Mureș (1987-1988), Oțelul Galați (1988-1989), "U" Cluj (1989), F.C. Scornicești (1989), selecționer al României 21 (1992-1993), director la F.C. Național (1993-1995), conducător la Dinamo (din 1996), principal la Dinamo (1998-2002)
luni, 6 decembrie 2010
Emeric Dembroschi
Emeric Dembroschi (n. 6 octombrie 1945) este un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.
Numele corect al fotbalistului este cel de Emeric Dembroschi, deși în multe articole de presă, emisiuni radio-TV sau chiar cărți apare Emmerich Dembrovschi, Emerich Dembrovschi sau sub alte forme. În cartea biografică Emeric Dembroschi - eroul de la Guadalajara scrisă de către scriitorul și jurnalistul sportiv Ilie Dobre de la Radio România Actualități și apărută la Ed. Paralela 45 în anul 2004, sportivul însuși declară că numele său din acte este cel de Emeric Dembroschi [1].
Numele corect al fotbalistului este cel de Emeric Dembroschi, deși în multe articole de presă, emisiuni radio-TV sau chiar cărți apare Emmerich Dembrovschi, Emerich Dembrovschi sau sub alte forme. În cartea biografică Emeric Dembroschi - eroul de la Guadalajara scrisă de către scriitorul și jurnalistul sportiv Ilie Dobre de la Radio România Actualități și apărută la Ed. Paralela 45 în anul 2004, sportivul însuși declară că numele său din acte este cel de Emeric Dembroschi [1].
sâmbătă, 4 decembrie 2010
Augustin Deleanu
Augustin Deleanu (n. 23 august 1944, Măgurele, Județul Ilfov) este un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal 1970 din Mexic.
joi, 2 decembrie 2010
Cosmin Contra
Cosmin Marius Contra (n. 15 decembrie 1975, Timișoara) este un fotbalist român care evoluează la echipa FC Timișoara.
Și-a început cariera la Poli Timisoara, apoi după 3 sezoane a ajuns la Dinamo.
A jucat pentru AC Milan în sezonul 2001-2002 dupa ce în finala Cupei UEFA din 2001 a fost declarat de mulți dintre specialiști[formulare evazivă] jucătorul finalei cu toate că formația sa Deportivo Alaves a pierdut meciul jucat contra echipei FC Liverpool cu scorul de 4-5 (4-4 după 90 de minute).
Pentru AC Milan, a avut unele evoluții bune, a și înscris în Cupa UEFA pentru formația milaneză însă un conflict cu Edgar Davids ( Juventus pe atunci ) a fost unul dintre motivele pentru care a părăsit echipa pentru Atletico Madrid după doar un sezon, unde iarăși a jucat un sezon urmat de 2 împrumuturi fără succes la WBA în Anglia sau FC Timisoara echipa la care a debutat în fotbal. A evoluat la Getafe între 2005-2010. S-a retras de la naționala României după meciul cu Austria scor 2-1 din preliminarile Cupei Mondiale din 2010.
Și-a început cariera la Poli Timisoara, apoi după 3 sezoane a ajuns la Dinamo.
A jucat pentru AC Milan în sezonul 2001-2002 dupa ce în finala Cupei UEFA din 2001 a fost declarat de mulți dintre specialiști[formulare evazivă] jucătorul finalei cu toate că formația sa Deportivo Alaves a pierdut meciul jucat contra echipei FC Liverpool cu scorul de 4-5 (4-4 după 90 de minute).
Pentru AC Milan, a avut unele evoluții bune, a și înscris în Cupa UEFA pentru formația milaneză însă un conflict cu Edgar Davids ( Juventus pe atunci ) a fost unul dintre motivele pentru care a părăsit echipa pentru Atletico Madrid după doar un sezon, unde iarăși a jucat un sezon urmat de 2 împrumuturi fără succes la WBA în Anglia sau FC Timisoara echipa la care a debutat în fotbal. A evoluat la Getafe între 2005-2010. S-a retras de la naționala României după meciul cu Austria scor 2-1 din preliminarile Cupei Mondiale din 2010.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)