marți, 22 februarie 2011
Daniel Prodan
Daniel Prodan a început să joace fotbal la echipa-fanion a orașului său natal, Olimpia Satu-Mare. În anul 1991, Prodan și-a făcut debutul la echipa mare a Olimpiei. După două sezoane în care a evoluat pentru echipa sătmăreană, Daniel Prodan a făcut cel mai important pas al carierei sale, prin venirea la Steaua. Din anul 1993 și până în 1997, el a evoluat la formația militară. A câștigat nu mai puțin de cinci titluri de Campion al României cu Steaua, reușind să se remarce și la Echipa Națională a României, la care a debutat pe 2 iunie 1993, la Kosice, Cehoslovacia, împotriva naționalei lui Vrabec, Latal sau Dubovsky. România avea să piardă cu scorul de 5-2, însă la sfârșitul campaniei de calificare avea să se califice la Campionatul Mondial de Fotbal din Statele Unite ale Americii din 1994. Daniel Prodan a fost selecționat de către antrenorul Anghel Iordănescu în lotul pentru acest Turneu Final. Daniel Prodan avea să bifeze toate minutele disputate de către naționala țării noastre la Mondial, jucând în meciurile cu Columbia, Elveția, Statele Unite ale Americii, Argentina și Suedia. După turneul final, pe 12 noiembrie 1994, avea să marcheze primul său gol la echipa națională, în meciul cu Slovacia, și ce gol, un gol decisiv, care a asigurat victoria României cu 3-2. Golul venea în minutul 81, la doar un minut după ce slovacii egalaseră la 2, iar meciul se disputa chiar pe Ghencea, stadionul cu care era familiarizat atât de bine. Și datorită acestei victorii cu Slovacia, România s-a calificat la Campionatul European din 1996, din Anglia, unul din cele mai slabe turnee finale făcute de naționala României, care a pierdut toate cele 3 meciuri și a marcat un singur gol. Prodan nu a evoluat în meciul cu Franța, dar a evoluat în tot meciul cu Bulgaria și până în minutul 86 în ultimul meci al grupei, cu Spania. În 1997, Daniel Prodan avea să părăsească Steaua pentru un transfer în Primera Division, la Atletico Madrid. În primul sezon la Ateltico, Prodan a evoluat în 17 meciuri, marcând patru goluri, iar în al doilea sezon tot atâtea meciuri, însă fără să mai marcheze. S-a transferat în anul 1998 în Scoția, la Glasgow Rangers, dar nu a evoluat în niciun meci pentru scoțieni, datorită unei grave accidentări la genunchi. În 2000 s-a întors la Steaua, evoluând un singur meci, așa că a părăsit formația din Ghencea pentru a juca la concitadina Rocar București. A evoluat în 15 meciuri pentru formația din Drumul Găzarului, pentru care a marcat și 3 goluri. În timpul șederii sale la Rocar, a evoluat în ultimele sale meciuri pentru echipa națională, fiind chiar și căpitan în câteva meciuri. S-a retras din națională după meciul cu Ungaria, din preliminariile Mondialului din 2002, meci câștigat de România cu 2-0. A mai evoluat la FC Național, echipă la care și-a încheiat cariera de jucător, cu o pauză în care a evoluat la Messina în 2002.
sâmbătă, 12 februarie 2011
Gheorghe Popescu
Gheorghe Popescu, cunoscut mai ales ca Gică Popescu (n. 9 octombrie 1967, Calafat) este un fost fotbalist român, actualmente impresar.
A participat cu echipa națională de fotbal a României la trei turnee finale ale Campionatelor mondiale (1990, 1994 și 1998) și la două ale Campionatelor europene de fotbal (1996 și 2000). De-a lungul carierei a jucat la FC Universitatea Craiova, PSV Eindhoven, Tottenham Hotspur, FC Barcelona, U.S. Lecce, Galatasaray S.K. (cu care a cîștigat Cupa UEFA în 2000), SV Hannover 96 cîștigînd 13 trofee.
A fost căpitanul celebrei echipe FC Barcelona, cu care a câștigat Cupa Cupelor.
După retragerea din fotbal, a intrat în afaceri și și-a deschis propria școală de fotbal (Școala de fotbal Gică Popescu) la Craiova. Este văzut ca un apropiat al fraților Giovanni și Victor Becali.
În 2005 a candidat pentru președinția Federației Române de Fotbal împotriva actualului președinte Mircea Sandu, însă la alegerile din 21 noiembrie a adunat doar 102 voturi, față de 187 ale contracandidatului său.
În ianuarie 2008, Gică Popescu a fost audiat la Direcția Națională Anticorupție, fiind acuzat de înșelăciune, evaziune și spălare de bani, într-un dosar care privește transferurile a 12 fotbaliști, din perioada 1999–2005. Popescu se numără printre cei zece impresari și patroni de cluburi de fotbal împotriva cărora procurorii DNA au anunțat începerea urmăririi penale, pentru mai multe infracțiuni - înșelaciune, evaziune fiscală și spălare de bani, precum și prejudicierea a patru cluburi cu suma de zece milioane de euro
A participat cu echipa națională de fotbal a României la trei turnee finale ale Campionatelor mondiale (1990, 1994 și 1998) și la două ale Campionatelor europene de fotbal (1996 și 2000). De-a lungul carierei a jucat la FC Universitatea Craiova, PSV Eindhoven, Tottenham Hotspur, FC Barcelona, U.S. Lecce, Galatasaray S.K. (cu care a cîștigat Cupa UEFA în 2000), SV Hannover 96 cîștigînd 13 trofee.
A fost căpitanul celebrei echipe FC Barcelona, cu care a câștigat Cupa Cupelor.
După retragerea din fotbal, a intrat în afaceri și și-a deschis propria școală de fotbal (Școala de fotbal Gică Popescu) la Craiova. Este văzut ca un apropiat al fraților Giovanni și Victor Becali.
În 2005 a candidat pentru președinția Federației Române de Fotbal împotriva actualului președinte Mircea Sandu, însă la alegerile din 21 noiembrie a adunat doar 102 voturi, față de 187 ale contracandidatului său.
În ianuarie 2008, Gică Popescu a fost audiat la Direcția Națională Anticorupție, fiind acuzat de înșelăciune, evaziune și spălare de bani, într-un dosar care privește transferurile a 12 fotbaliști, din perioada 1999–2005. Popescu se numără printre cei zece impresari și patroni de cluburi de fotbal împotriva cărora procurorii DNA au anunțat începerea urmăririi penale, pentru mai multe infracțiuni - înșelaciune, evaziune fiscală și spălare de bani, precum și prejudicierea a patru cluburi cu suma de zece milioane de euro
joi, 3 februarie 2011
Ion Pîrcălab
Ion Pîrcălab (n. 5 noiembrie 1941, Bucureşti) este un fost jucător de fotbal de la Dinamo Bucureşti, echipă cu care a cucerit 4 titluri de campion al României şi 2 cupe ale României.
Legitimat în 1954 la Tînărul Dinamovist, urmînd o perioadă la U.T.A. (1959-1961).
A revenit din 1961 la Dinamo, activînd pînă în 1970, cucerind 4 titluri şi 2 cupe. Fotbalist de clasă internaţională, a rămas un model de executare a centrării în alergare, extremă de viteză prin excelenţă, calitate care i-a făcut pe specialiştii străini să-l denumească "Săgeata Carpaţilor". A avut parte de un frumos sfîrşit de carieră, în prima divizie franceză, la Olympique Nîmes (1970-1973).
Revenit în ţară, a activat în diferite perioade de timp ca antrenor secund la U.T.A., ca principal la Gloria Buzău, apoi în cadrul centrului de copii şi juniori la Sportul Studenţesc, la I.M.U Medgidia, Progresul Pucioasa, Aversa Bucureşti. Între anii 1986-1990 a părăsit fotbalul lucrînd în comerţ. A revenit după 1990, fiind numit antrenor federal la juniori, cu responsabilitatea pregătirii echipei UEFA din 1995. În aceasta calitate reuşeste să cîştige în 1993 Balcaniada şi să lanseze pe scena primei divizii o serie de jucători de valoare. A ratat calificarea la turneul final al Cupei Europene din 1994, după care s-a angajat ca observator la clubul Dinamo.
Cifrele carierei sale: 232 jocuri în Prima divizie, 66 goluri în prima divizie, 38 jocuri în echipa naţională, 5 goluri în echipa naţională, 20 jocuri în cupele europene, 5 goluri în cupele europene.
Legitimat în 1954 la Tînărul Dinamovist, urmînd o perioadă la U.T.A. (1959-1961).
A revenit din 1961 la Dinamo, activînd pînă în 1970, cucerind 4 titluri şi 2 cupe. Fotbalist de clasă internaţională, a rămas un model de executare a centrării în alergare, extremă de viteză prin excelenţă, calitate care i-a făcut pe specialiştii străini să-l denumească "Săgeata Carpaţilor". A avut parte de un frumos sfîrşit de carieră, în prima divizie franceză, la Olympique Nîmes (1970-1973).
Revenit în ţară, a activat în diferite perioade de timp ca antrenor secund la U.T.A., ca principal la Gloria Buzău, apoi în cadrul centrului de copii şi juniori la Sportul Studenţesc, la I.M.U Medgidia, Progresul Pucioasa, Aversa Bucureşti. Între anii 1986-1990 a părăsit fotbalul lucrînd în comerţ. A revenit după 1990, fiind numit antrenor federal la juniori, cu responsabilitatea pregătirii echipei UEFA din 1995. În aceasta calitate reuşeste să cîştige în 1993 Balcaniada şi să lanseze pe scena primei divizii o serie de jucători de valoare. A ratat calificarea la turneul final al Cupei Europene din 1994, după care s-a angajat ca observator la clubul Dinamo.
Cifrele carierei sale: 232 jocuri în Prima divizie, 66 goluri în prima divizie, 38 jocuri în echipa naţională, 5 goluri în echipa naţională, 20 jocuri în cupele europene, 5 goluri în cupele europene.
marți, 1 februarie 2011
Dan Petrescu
Dan Petrescu și-a făcut junioratul la Steaua București, fiind promovat în prima echipă la o lună după ce Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni. A fost împrumutat un sezon la FC Olt, dar în 1987 a revenit la Steaua alături de care a jucat în semifinalele Cupei Campionilor în 1988, și apoi a disputat finala competiției din 1989, pierdută în fața lui AC Milan. În același an a debutat și la naționala României. A ratat participarea la Mondialul din 1990 din cauza unei accidentări.
În 1991 s-a transferat în Italia, la U.S. Foggia, echipă care tocmai promovase în Serie A. După trei sezoane petrecute în peninsulă, în 1994 a ajuns în Anglia, la Sheffield Wednesday, datorită evoluției sale la Mondialul din 1994.
În 1995, a făcut pasul spre Chelsea Londra, unde a evoluat timp de cinci sezoane, devenind rapid un jucător de bază al londonezilor. Alături de Chelsea, a câștigat Cupa Angliei în 1997, Cupa Ligii Angliei și Cupa Cupelor în 1998. În 2000 a căzut în dizgrația antrenorului Gianluca Vialli și a părăsit echipa, evoluând câte un sezon la Bradford City și Southampton.
Petrescu a decis să-și încheie cariera de fotbalist în țara sa natală, semnând în 2002 un contract pentru un sezon cu FC Național. Ultimul meci din cariera sa a fost finala Cupei României din 2003, pierdută de Național în fața lui Dinamo București.
În 1991 s-a transferat în Italia, la U.S. Foggia, echipă care tocmai promovase în Serie A. După trei sezoane petrecute în peninsulă, în 1994 a ajuns în Anglia, la Sheffield Wednesday, datorită evoluției sale la Mondialul din 1994.
În 1995, a făcut pasul spre Chelsea Londra, unde a evoluat timp de cinci sezoane, devenind rapid un jucător de bază al londonezilor. Alături de Chelsea, a câștigat Cupa Angliei în 1997, Cupa Ligii Angliei și Cupa Cupelor în 1998. În 2000 a căzut în dizgrația antrenorului Gianluca Vialli și a părăsit echipa, evoluând câte un sezon la Bradford City și Southampton.
Petrescu a decis să-și încheie cariera de fotbalist în țara sa natală, semnând în 2002 un contract pentru un sezon cu FC Național. Ultimul meci din cariera sa a fost finala Cupei României din 2003, pierdută de Național în fața lui Dinamo București.
vineri, 28 ianuarie 2011
Florentin Petre
Petre a debutat în Divizia A în 1994, la data de 15 octombrie, în meciul susținut de Dinamo în compania echipei U Cluj, marcând chiar un gol în acea partidă. În returul sezonului 1994-1995 a fost împrumutat la UTA Arad, revenind odată cu startul ediției de campionat 1995-1996. Din acest moment, Petre a evoluat pentru Dinamo timp de 11 sezoane consecutiv.
În anul 2000 a făcut parte din echipa care a reușit eventul Divizia A-Cupa României, dar în vacanța de vară a contactat hepatita C. După ce s-a vindecat de hepatită, a suferit un nou accident, la o partidă de pescuit în Delta Dunării curentându-se când a atins un fir de tensiune electrică cu undița și a avut nevoie de aproape doi ani pentru a reveni pe terenul de fotbal. S-a întors în 2003 și a cucerit din nou cupa și campionatul cu Dinamo, în 2004, revenind și la echipa națională.
În 2006 a semnat un contract pentru trei sezoane cu gruparea bulgară ȚSKA Sofia. În 2008 a ajuns în Rusia, unde a evoluat timp de un an și jumătate la FC Terek Groznîi. În noiembrie 2009 contractul cu rușii a luat sfârșit și Petre nu l-a prelungit. În decembrie același an, a primit o ofertă de a reveni la Sofia, și a acceptat, semnând pentru un sezon și jumătate cu ȚSKA.
În anul 2000 a făcut parte din echipa care a reușit eventul Divizia A-Cupa României, dar în vacanța de vară a contactat hepatita C. După ce s-a vindecat de hepatită, a suferit un nou accident, la o partidă de pescuit în Delta Dunării curentându-se când a atins un fir de tensiune electrică cu undița și a avut nevoie de aproape doi ani pentru a reveni pe terenul de fotbal. S-a întors în 2003 și a cucerit din nou cupa și campionatul cu Dinamo, în 2004, revenind și la echipa națională.
În 2006 a semnat un contract pentru trei sezoane cu gruparea bulgară ȚSKA Sofia. În 2008 a ajuns în Rusia, unde a evoluat timp de un an și jumătate la FC Terek Groznîi. În noiembrie 2009 contractul cu rușii a luat sfârșit și Petre nu l-a prelungit. În decembrie același an, a primit o ofertă de a reveni la Sofia, și a acceptat, semnând pentru un sezon și jumătate cu ȚSKA.
miercuri, 26 ianuarie 2011
Daniel Pancu
Daniel Gabriel Pancu (n. 17 august 1977) este un jucător român de fotbal legitimat la FC Vaslui.
A început ca portar la echipa de juniori a Politehnicii Iași. Exasperându-l cu ieșirile sale, l-a forțat pe antrenorul lui de atunci să îl mute ca mijlocaș. A fost transferat la Rapid, transferul său fiind extrem de mediatizat. Daniel Pancu a câștigat titlul de campion cu Rapid în sezonul 1998-1999 sub comanda lui Mircea Lucescu. A fost poreclit „Pancone” de suporterii rapidiști.
În 1999 a fost transferat de echipa italiană de Serie B AC Cesena. Nu a confirmat și a revenit sub podul Grant pentru a întări Rapidul lui Anghel Iordănescu, părăsind iarăși Giuleștiul în 2002, după un sezon de excepție în care a cucerit Cupa României după o finală cu Dinamo. Conducătorii clubului turc Beşiktaş Istanbul au fost cuceriți de talentul ieșeanului și au plătit Rapidului 2,5 mil $. Pancu a primit inițial tricoul cu nr. 9.
Pancu a impresionat în fotbalul turc după un meci cu rivala Fenerbahce, în care a făcut o partidă mare în poarta vulturilor[1]. După acest meci Daniel Pancu a primit tricoul cu nr. 1, clubul turc realizând venituri impresionante din vânzarea produselor inscripționate cu numele fotbalistului român, care în urma acestei experiențe a fost poreclit "Pantera". Pancu a ajuns pentru a treia oară la Rapid în iarna anului 2006, cucerind iarăși Cupa României alături de echipa care a realizat cea mai mare performanță europeană din istoria clubului.
La sfârșitul sezonului, jucătorul numit de suporteri „Ronaldo din Giulești” a revenit în Turcia la gruparea Bursaspor. Daniel Pancu nu s-a regăsit însă, evoluțiile sale nefiind atât de consistente pe cât se așteptau fanii și conducătorii clubului Bursaspor. Pancu a dezamăgit și în ianuarie 2008 a pus capăt colaborării cu turcii, cele două părți reziliind contractul pe cale amiabilă[necesită citare]. Ulterior, jucătorul a semnat un contract pe șase luni cu Rapid București[2].
În vara anului 2008, Daniel Pancu și-a reziliat de comun acord contractul cu echipa Rapid București si a semnat cu echipa de prima ligă rusă, FC Terek Groznîi unde a evoluat timp de un sezon și jumătate. În ianuarie 2010, după ce contractul cu rușii a luat sfârșit, Pancu a semnat o înțelegere pentru șase luni cu echipa bulgară ȚSKA Sofia. La finalul contractului, a revenit în România, unde s-a alăturat echipei FC Vaslui.
A început ca portar la echipa de juniori a Politehnicii Iași. Exasperându-l cu ieșirile sale, l-a forțat pe antrenorul lui de atunci să îl mute ca mijlocaș. A fost transferat la Rapid, transferul său fiind extrem de mediatizat. Daniel Pancu a câștigat titlul de campion cu Rapid în sezonul 1998-1999 sub comanda lui Mircea Lucescu. A fost poreclit „Pancone” de suporterii rapidiști.
În 1999 a fost transferat de echipa italiană de Serie B AC Cesena. Nu a confirmat și a revenit sub podul Grant pentru a întări Rapidul lui Anghel Iordănescu, părăsind iarăși Giuleștiul în 2002, după un sezon de excepție în care a cucerit Cupa României după o finală cu Dinamo. Conducătorii clubului turc Beşiktaş Istanbul au fost cuceriți de talentul ieșeanului și au plătit Rapidului 2,5 mil $. Pancu a primit inițial tricoul cu nr. 9.
Pancu a impresionat în fotbalul turc după un meci cu rivala Fenerbahce, în care a făcut o partidă mare în poarta vulturilor[1]. După acest meci Daniel Pancu a primit tricoul cu nr. 1, clubul turc realizând venituri impresionante din vânzarea produselor inscripționate cu numele fotbalistului român, care în urma acestei experiențe a fost poreclit "Pantera". Pancu a ajuns pentru a treia oară la Rapid în iarna anului 2006, cucerind iarăși Cupa României alături de echipa care a realizat cea mai mare performanță europeană din istoria clubului.
La sfârșitul sezonului, jucătorul numit de suporteri „Ronaldo din Giulești” a revenit în Turcia la gruparea Bursaspor. Daniel Pancu nu s-a regăsit însă, evoluțiile sale nefiind atât de consistente pe cât se așteptau fanii și conducătorii clubului Bursaspor. Pancu a dezamăgit și în ianuarie 2008 a pus capăt colaborării cu turcii, cele două părți reziliind contractul pe cale amiabilă[necesită citare]. Ulterior, jucătorul a semnat un contract pe șase luni cu Rapid București[2].
În vara anului 2008, Daniel Pancu și-a reziliat de comun acord contractul cu echipa Rapid București si a semnat cu echipa de prima ligă rusă, FC Terek Groznîi unde a evoluat timp de un sezon și jumătate. În ianuarie 2010, după ce contractul cu rușii a luat sfârșit, Pancu a semnat o înțelegere pentru șase luni cu echipa bulgară ȚSKA Sofia. La finalul contractului, a revenit în România, unde s-a alăturat echipei FC Vaslui.
duminică, 23 ianuarie 2011
Radu Nunweiller
Radu Nunweiller (n. 16 noiembrie 1944) este un fost fotbalist din România, care activează ca antrenor mai ales în Elveția.[1]
Face parte dintr-o familie celebră de fotbaliști, fiind 7 frați fotbaliști: Costică, Dumitru, Ion, Lică, Victor, Radu și Eduard.
În el am văzut, practic, trei tipuri diferite de jucător. În anii începutului de carieră, până prin 1966, stilul de joc al echipei era apărare de fier și goluri marcate pe contraatacuri, iar cel care a lansat contraatacurile a fost Radu. După 1968 echipa a adoptat un joc spectaculos și ofensiv, căutând golul. Cel care a împins echipa în atac a fost Radu. Și exact în aceeași perioadă și cu aceiași coechipieri, la echipa națională, Radu a fost principalul exponent al temporizării jocului, pentru că așa i-a cerut să joace antrenorul Angelo Niculescu. Temporizarea (stil de joc urât, poate, dar care ne-a dus la CM 1970 și la rezultate bune în fața unor echipe superioare) s-a bazat, practic, pe doi factori: pasele precise ale lui Radu, care găseau întotdeauna un coechipier liber, și capacitatea lui Radu de a fi mereu demarcat pentru a primi pasele coechipierilor. (A fi mereu demarcat presupune un enorm efort, alergatură și risipă de energie.) Radu a jucat la Dinamo din 1963 până în 1976, cucerind 5 campionate (1964, 1965, 1971, 1973, 1975) și o cupă (1964). Debutul lui ca titular a fost cu totul deosebit. În primavara lui 1964, pe la mijlocul returului, Dinamo era lideră dar trecea printr-o criză de formă, fiind urmărită de Rapid. Exact înaintea meciului direct cu Rapid, ne-am trezit fără echipă, cu Ene, Varga, Gergely, Țârcovnicu și Unguroiu absenți (fiecare din motivele lui) și cu Pârcălab într-o pasă proastă. Și marele antrenor Traian Ionescu a avut curajul și inspirația de a trimite în teren, în acel meci decisiv, un necunoscut pe nume Radu Nunweiller. Cu tupeul caracteristic fraților mai mari și cu siguranța unui jucător experimentat (avea 19 ani!) Radu a preluat coordonarea jocului, l-a repus în formă pe Pârcălab, a marcat un gol și a fost unul dintre principalii eroi ai victoriei cu 5-2 (scor cunoscut?) asupra Rapidului. A urmat un galop de sănătate cu victorii până la sfârșitul campionatului și cu un dramatic 5-3 în finala cupei cu Steaua (Radu a marcat un gol in finală). Cu trei frați Nunweiller în echipă, Dinamo a mai cucerit un titlu în 1965. În 1967, Radu a debutat în echipa națională jucând două meciuri alături de fratele mai mare, Nelu. Și în plină urcare... hepatita !! Radu a lipsit tot sezonul 1967-68 nefiind părtaș la cucerirea cupei (3-1 cu Rapid, în finala în care eroi au fost Nelu Nunweiller și Lucescu). Pentru Dinamo, a fost un an critic, anul schimbului de generații. Noua gardă era în ascensiune: Dinu, Dumitrache, Boc și Lucescu își găseau loc în echipă și băteau la poarta echipei naționale. Și Radu un era! (Cel care i-a suplinit postul a fost Varga.) A revenit în toamna lui 1968 și, ca un adevărat Nunweiller, a intrat direct în ritmul jocului, fără nici o perioadă de refacere. Chemat imediat la echipa națională de antrenorul Angelo Niculescu, Radu a redebutat într-un meci cu Anglia (0-0, la București). Meciul următor, pentru calificarea la CM, a fost un meci critic, cu Elveția, la București. Echipa noastră a început meciul complexată și nu e de mirare: cu un an și jumatăte în urmă, elvețienii ne trăseseră un 7-1 usturător. În repriza a doua, la 0-0, (un meci egal ne anula orice șansă), când nimic în jocul nostru un mergea, Radu a luat jocul pe contul lui, trăgând toată echipa după el. Până astăzi nu știu și mi-e frică să socotesc câți kilometri a alergat în acel joc, cate mingi a cărat din 16 în 16. Datorită lui, restul echipei s-a trezit, câștigând cu 2-0 (Dumitrache, la primul gol în echipa națională, și arădeanul Domide). În următorul meci, pe Wembley, Radu a condus o echipa de copii la un extraordinar 1-1 cu campioana mondială Anglia (în acel meci, în repriza a doua, s-a născut temporizarea). Radu a fost în teren la victoria cu 1-0, în Elveția (la numai o lună după o operație de apendicită!), la victoria contra Portugaliei și egalul cu Grecia la București, rezultate care au trimis echipa României la CM Mexico 1970 dintr-o grupă care părea imposibilă. Au urmat trei meciuri la CM 1970, la Guadalajara. În meciul cu Anglia (0-1), Radu a "adormit" complet jocul englezilor și am fost foarte aproape de un meci egal (dacă portarul și un fundaș n-ar fi greșit…) În meciul cu Cehoslovacia (2-1), fiind conduși cu 0-1, Radu "temporizatorul" și-a schimbat complet stilul de joc, împingând echipa în atac și fiind autorul a două excepționale pase de gol către rapidistul Neagu, care, la prima, a marcat și, la a doua, a obținut un penalti, înscris de Dumitrache. În meciul cu Brazilia (2-3), după un început catastrofal și 0-2, Radu a fost printre primii care s-au trezit din șoc , organizând meciul la mijlocul terenului, echilibrând jocul și, în final, chiar dominând o echipă pe care mulți o consideră cea mai bună echipă națională a tuturor timpurilor. Radu a mai participat la campania care ne-a dus în sferturile CE 1972 jucând în total 42 de meciuri în echipa națională. După 1976, Radu a jucat la Hunedoara, apoi a fost antrenor în Elveția și Turcia. Voi încheia citând cuvintele antrenorului prof. Angelo Niculescu, rostite atunci când un cor urlător de ziariști (nu, Florin Călinescu încă nu era ziarist) cerea scoaterea lui Radu din echipă: "Eu, când hotărăsc ce echipă va juca, în primul rând trec în dreptul tricoului cu numărul 10 numele lui Radu Nunweiller și apoi mai caut încă zece jucători."
Face parte dintr-o familie celebră de fotbaliști, fiind 7 frați fotbaliști: Costică, Dumitru, Ion, Lică, Victor, Radu și Eduard.
În el am văzut, practic, trei tipuri diferite de jucător. În anii începutului de carieră, până prin 1966, stilul de joc al echipei era apărare de fier și goluri marcate pe contraatacuri, iar cel care a lansat contraatacurile a fost Radu. După 1968 echipa a adoptat un joc spectaculos și ofensiv, căutând golul. Cel care a împins echipa în atac a fost Radu. Și exact în aceeași perioadă și cu aceiași coechipieri, la echipa națională, Radu a fost principalul exponent al temporizării jocului, pentru că așa i-a cerut să joace antrenorul Angelo Niculescu. Temporizarea (stil de joc urât, poate, dar care ne-a dus la CM 1970 și la rezultate bune în fața unor echipe superioare) s-a bazat, practic, pe doi factori: pasele precise ale lui Radu, care găseau întotdeauna un coechipier liber, și capacitatea lui Radu de a fi mereu demarcat pentru a primi pasele coechipierilor. (A fi mereu demarcat presupune un enorm efort, alergatură și risipă de energie.) Radu a jucat la Dinamo din 1963 până în 1976, cucerind 5 campionate (1964, 1965, 1971, 1973, 1975) și o cupă (1964). Debutul lui ca titular a fost cu totul deosebit. În primavara lui 1964, pe la mijlocul returului, Dinamo era lideră dar trecea printr-o criză de formă, fiind urmărită de Rapid. Exact înaintea meciului direct cu Rapid, ne-am trezit fără echipă, cu Ene, Varga, Gergely, Țârcovnicu și Unguroiu absenți (fiecare din motivele lui) și cu Pârcălab într-o pasă proastă. Și marele antrenor Traian Ionescu a avut curajul și inspirația de a trimite în teren, în acel meci decisiv, un necunoscut pe nume Radu Nunweiller. Cu tupeul caracteristic fraților mai mari și cu siguranța unui jucător experimentat (avea 19 ani!) Radu a preluat coordonarea jocului, l-a repus în formă pe Pârcălab, a marcat un gol și a fost unul dintre principalii eroi ai victoriei cu 5-2 (scor cunoscut?) asupra Rapidului. A urmat un galop de sănătate cu victorii până la sfârșitul campionatului și cu un dramatic 5-3 în finala cupei cu Steaua (Radu a marcat un gol in finală). Cu trei frați Nunweiller în echipă, Dinamo a mai cucerit un titlu în 1965. În 1967, Radu a debutat în echipa națională jucând două meciuri alături de fratele mai mare, Nelu. Și în plină urcare... hepatita !! Radu a lipsit tot sezonul 1967-68 nefiind părtaș la cucerirea cupei (3-1 cu Rapid, în finala în care eroi au fost Nelu Nunweiller și Lucescu). Pentru Dinamo, a fost un an critic, anul schimbului de generații. Noua gardă era în ascensiune: Dinu, Dumitrache, Boc și Lucescu își găseau loc în echipă și băteau la poarta echipei naționale. Și Radu un era! (Cel care i-a suplinit postul a fost Varga.) A revenit în toamna lui 1968 și, ca un adevărat Nunweiller, a intrat direct în ritmul jocului, fără nici o perioadă de refacere. Chemat imediat la echipa națională de antrenorul Angelo Niculescu, Radu a redebutat într-un meci cu Anglia (0-0, la București). Meciul următor, pentru calificarea la CM, a fost un meci critic, cu Elveția, la București. Echipa noastră a început meciul complexată și nu e de mirare: cu un an și jumatăte în urmă, elvețienii ne trăseseră un 7-1 usturător. În repriza a doua, la 0-0, (un meci egal ne anula orice șansă), când nimic în jocul nostru un mergea, Radu a luat jocul pe contul lui, trăgând toată echipa după el. Până astăzi nu știu și mi-e frică să socotesc câți kilometri a alergat în acel joc, cate mingi a cărat din 16 în 16. Datorită lui, restul echipei s-a trezit, câștigând cu 2-0 (Dumitrache, la primul gol în echipa națională, și arădeanul Domide). În următorul meci, pe Wembley, Radu a condus o echipa de copii la un extraordinar 1-1 cu campioana mondială Anglia (în acel meci, în repriza a doua, s-a născut temporizarea). Radu a fost în teren la victoria cu 1-0, în Elveția (la numai o lună după o operație de apendicită!), la victoria contra Portugaliei și egalul cu Grecia la București, rezultate care au trimis echipa României la CM Mexico 1970 dintr-o grupă care părea imposibilă. Au urmat trei meciuri la CM 1970, la Guadalajara. În meciul cu Anglia (0-1), Radu a "adormit" complet jocul englezilor și am fost foarte aproape de un meci egal (dacă portarul și un fundaș n-ar fi greșit…) În meciul cu Cehoslovacia (2-1), fiind conduși cu 0-1, Radu "temporizatorul" și-a schimbat complet stilul de joc, împingând echipa în atac și fiind autorul a două excepționale pase de gol către rapidistul Neagu, care, la prima, a marcat și, la a doua, a obținut un penalti, înscris de Dumitrache. În meciul cu Brazilia (2-3), după un început catastrofal și 0-2, Radu a fost printre primii care s-au trezit din șoc , organizând meciul la mijlocul terenului, echilibrând jocul și, în final, chiar dominând o echipă pe care mulți o consideră cea mai bună echipă națională a tuturor timpurilor. Radu a mai participat la campania care ne-a dus în sferturile CE 1972 jucând în total 42 de meciuri în echipa națională. După 1976, Radu a jucat la Hunedoara, apoi a fost antrenor în Elveția și Turcia. Voi încheia citând cuvintele antrenorului prof. Angelo Niculescu, rostite atunci când un cor urlător de ziariști (nu, Florin Călinescu încă nu era ziarist) cerea scoaterea lui Radu din echipă: "Eu, când hotărăsc ce echipă va juca, în primul rând trec în dreptul tricoului cu numărul 10 numele lui Radu Nunweiller și apoi mai caut încă zece jucători."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)